Atât expertizele, cât şi constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale sunt recunoscute ca mijloace de probă. Articolul 279 al Codului de procedură penală prevede că acţiunile de urmărire penală pentru efectuarea cărora este necesară autorizarea judecătorului de instrucţie, precum şi măsurile procesuale de constrângere sunt pasibile de realizare doar după pornirea urmăririi penale. Raţiunea unei asemenea recomandări a fost determinată în primul rând de sarcina de a conferi învinuitului accesul la eventualele întrebări puse faţă de expert. În situaţia când expertiza va fi dispusă fără a asigura participarea învinuitului, survine riscul încălcării articolului 6 al Convenţiei Europene. În practică se observă unele erori procesuale comise la depunerea constatărilor sau expertizelor. Au fost identificate situaţii când Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică a fost efectuat până la începerea urmăririi penale sau când raportul de expertiză a fost substituit prin alte probe. De exemplu, instanţa de apel, după cum a invocat în recurs procurorul, a substituit incorect concluzia specialistului nu cu concluzia expertului, ci cu depoziţiile părţilor vătămate, ale inculpatului şi ale unor martori, manifestându-se în favoarea apărării, contrar principiului contradictorialităţii (dec. Col. Pen. CSJ nr. 1ra-593/08 din 27 mai 2008). Drepturile părţilor privind accesul la materialele expertizei În hotărârea Mantovanellli contra Franţei, Curtea a notat că respectarea contradictorialităţii, ca şi respectarea celorlalte garanţii cuprinse în articolul 6 paragraf 1, vizează procedura în faţa unui „tribunal”, fără să poată fi dedus din această prevedere un principiu general şi abstract, potrivit căruia, atunci când instanţa a desemnat un expert, părţile să poată asista în toate cazurile la investigaţiile acestuia sau să poată analiza toate materialele, fiind important  ca părţile să poată participa în faţa unui „tribunal”. În ceea ce priveşte dreptul părţii de a înainta întrebări expertului, în hotărârea Cottin contra Belgiei, reclamantul a fost împiedicat să participe la efectuarea expertizei, în timp ce partea civilă, şi fratele său mai mare, el însuşi parte la proces, au avut posibilitatea de fi însoţiţi de un consilier medical personal. În consecinţă, reclamantul nu a avut posibilitatea să formuleze întrebări, personal sau prin intermediul avocatului său ori al unui consilier medical personal. Astfel, reclamantul nu a avut posibilitatea să verifice efectiv un element esenţial de probă, iar solicitarea unei expertize suplimentare nu ar fi schimbat situaţia. Având în vedere situaţia existentă în dreptul belgian la momentul săvârşirii faptelor, o nouă expertiză ar fi fost, de asemenea, unilaterală. Un alt aspect al subiectului abordat ţine de dreptul părţilor de a înainta din iniţiativă proprie şi pe cont propriu cererea pentru efectuarea expertizei. Până în prezent, rămân anumite aspecte care nu au fost soluţionate. Acestea se referă la: · reglementarea modalităţii de efectuare din cont propriu a expertizei şi subiectului căruia i se înaintează cererea, cât şi subiectul care va decide efectuarea expertizei; · accesul părţii opuse la lista întrebărilor faţă de expert (de ex., cererea a fost înaintată de către partea vătămată), şi dreptul de a adresa întrebări suplimentare; · contestarea refuzului de a efectua expertiza etc. În asemenea situaţii există minim două soluţii: 1) Cererea se depune către organul de urmărire penală sau procuror, iar refuzul se contestă în procedura prevăzută de articolele 298-299, 313 din Codul de procedură penală, dacă se va invoca încălcarea unui drept constituţional; 2) Cererea se înaintează direct în instituţia de expertiză. În astfel de situaţii, partea se poate confrunta la rândul său cu alte probleme, fie cu refuzul organului de urmărire penală de a pune la dispoziţia expertului materialele cauzei – această problemă putând fi depăşită printr-o plângere în temeiul articolului 298 din Codul de procedură penală, fie prin refuzul instituţiei de a efectua expertiza. În asemenea situaţii nu există remedii procesuale. Probabil această problemă poate fi în viitor depăşită prin dezvoltarea controlului judiciar şi, astfel, prin aplicarea articolului 313 din același Cod. Potrivit articolului 11 din Legea cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale nr. 1086-XIV din 23.06.2000, expertul judiciar poate refuza efectuarea expertizei judiciare în caz de: a) încălcare a procedurii de ordonare a expertizei, dacă acest lucru împiedică sau face imposibilă efectuarea ei; b) depăşire a competenţei expertului prin întrebările înaintate spre soluţionare; c) insuficienţă a materialelor prezentate pentru întocmirea raportului de expertiză; d) lipsă a condiţiilor, metodelor şi mijloacelor tehnice necesare pentru efectuarea cercetărilor; e) pericol pentru viaţa şi sănătatea expertului, care depăşeşte limitele riscului profesional; f) neplată a taxei pentru serviciile sale. Sursa: „Probele în procesul penal. Îndrumar pentru avocați” Autor: Igor Dolea