Odată ce apărătorul a ajuns la concluzia că acordul de recunoaştere a vinovăţiei ar fi o variantă potrivită de soluţionare a cazului, acesta poate să se consulte cu clientul pentru a aborda procurorul în acest sens. Legea oferă dreptul atât apărării, cât şi acuzării să iniţieze discuţii privind încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. De fapt, în SUA, avocaţii sunt persoanele care în majoritatea cazurilor sunt iniţiatorii încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei. Folosirea acestui drept ţine de iniţierea discuţiilor şi de convingerea procurorului despre rezonabilitatea încheierii unui acord. Cu alte cuvinte, este vorba despre asistenţa clientului în obţinerea unui acord. Cu toate că nu este menţionată în lege, dreptul de a încheia un acord, în principiu, este absolut. Probabilitatea condamnării ca pârghie de negociere Reieşind din faptul că, conform art. 66 alin. (2) pct. 10) din Codul de procedură penală, învinuitul, inculpatul are dreptul de a încheia acordul de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul are obligaţia de a respecta acest drept în cazul în care sunt stabilite toate circumstanţele prevăzute de art. 504 alin. (2) şi 505 alin. (1) CPP, iar dacă lipseşte măcar una din circumstanţele menţionate, procurorul este în drept de a nu iniţia procedura de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. La iniţiativa părţii apărării, procurorul trebuie să refuze încheierea acordului printr-o ordonanţă motivată.
Procurorul are obligaţia de a încheia acordul, iar condiţiile în care el poate să iniţieze negocierile (cu excepţia infracţiunilor pentru care nu poate fi încheiat un acord) sunt foarte strict stabilite.
Codul de procedură penală, în articolul 505 alin.1, stabileşte un şir de circumstanţe pe care procurorul trebuie să le ia în consideraţie atunci când iniţiază şi, respectiv, încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Codul nu specifică natura acestor condiţii şi relevanţa lor pentru legalitatea acordului. Totuşi, pentru a încheia un acord, este nevoie să fie întrunite toate circumstanţele indicate în cod. Cu toate acestea, procurorul are dreptul să facă referire chiar şi la una singură. Majoritatea circumstanţelor de multe ori nu pot fi măsurate „cantitativ”, pentru a putea afirma prezenţa sau absenţa lor şi comportă o doză mare de subiectivitate. Aceast fapt poate şi trebuie să fie folosit de către apărător în încercarea de a convinge procurorul să încheie un acord. Probabilitatea de a obţine condamnarea este o circumstanţă nouă pentru legislaţia şi doctrina noastră, dar este importantă pentru apărător atunci când decide negocierea acordului. Aceasta merită o atenţie mai mare din motivul că majoritatea covârşitoare a procurorilor, din ţările unde această practică se aplică, o consideră drept cel mai important factor în cadrul unor negocieri. În aceste condiţii, ea nu trebuie neglijată de către avocaţi în munca lor. Probabilitatea de a obţine o condamnare este determinată de suficienţa şi persuasivitatea probelor adunate. Suficienţa probelor este determinată atât de cantitatea probelor adunate, cât şi de calitatea lor de a fi admisibile în cadrul procesului. Astfel, cu toate că procurorul poate avea unele probe de condamnare, el ar putea să nu fie în stare să le prezinte din cauza că au fost colectate cu încălcarea regulilor procesuale. Persuasivitatea probelor colectate se referă la capacitatea acestor probe de a convinge instanţa despre vinovăţia inculpatului. Astfel, atât procurorul, cât şi avocatul trebuie să îşi pună un şir de întrebări:
  • Sunt toate sau o parte din probele fizice încă disponibile?
  • Câţi martori sunt şi ce au văzut ei?
  • Va fi partea vătămată disponibilă în timpul procesului?
  • Vor depune declaraţii martorii existenţi?
  • Vor fi declaraţiile lor credibile?
Răspunsul la ultima întrebare, deşi foarte subiectiv, este extrem de important pentru evaluarea probabilităţii condamnării. Acesta poate fi examinat din patru dimensiuni: vârsta martorului şi părţii vătămate, relaţia între victimă şi învinuit, prezenţa unor handicapuri fizice sau culturale şi antecedentele penale, dacă există, a părţii vătămate. Fiecare dimensiune pune întrebări care trebuie evaluate înainte de a putea prezice probabilitatea condamnării. De exemplu, o cercetare făcută de Institutul pentru justiţie Vera din New York, cât şi alţi comentatori, au notat că existenţa unei relaţii între învinuit şi victimă anterior infracţiunii, de multe ori, a dus la cedări mari din partea procurorului sau chiar la încetarea dosarului penal. Declaraţiile făcute de o persoană extrem de tânără sau foarte în vârstă, precum şi cele făcute de martori cu antecedente penale pot părea mai puţin credibile. De exemplu, victima unui viol care îşi câştigă existenţa prostituându-se are o credibilitate mai mică decât victima care este căsătorită şi are copii. Persuasivitatea probelor poate fi determinată de aşa factori cum ar fi:
  • circumstanţele arestării, dacă învinuitul a fost reţinut în flagrant sau arestat zece zile mai târziu în baza unui mandat;
  • identificarea făcută la locul comiterii infracţiunii de un martor ocular sau în cadrul procedurii de prezentare spre recunoaştere sau bazată pe o descriere etc.
Procurorul (respectiv avocatul) nu poate să încheie un acord pe motivul probabilităţii mici de condamnare a învinuitului, dacă aceasta e determinată de lipsa probelor pe dosar. O situaţie care necesită atenţie specială din partea avocatului este atunci când decizia procurorului de a încheia un acord vine în cazul în care lipsesc dovezi suficiente sau dovezile care există nu mai pot fi folosite din diferite motive. Ca exemplu ar putea fi cazul când un martor la început a fost de acord să facă declaraţii apoi refuză sau le modifică. Aceasta se poate întâmpla în cazul rudelor care au dreptul să nu facă declaraţii sau în cazul apropiaţilor, prietenilor, persoanelor şantajate când acestea, deşi sub obligaţie legală de a depune declaraţii, refuză să o facă. O situaţie specială, când procurorul poate invoca această circumstanţă, este când martorul cheie este un informator sau o altă persoană care din diferite motive nu este de dorit să apară în faţa judecăţii (de exemplu, victima minoră, pentru care audierea în calitate de martor ar putea fi o experienţă traumatizantă). În astfel de situaţii, ar putea fi dificil de prezis rezultatul final, iar în cazul unor infracţiuni uşoare, pentru care este posibilă o pedeapsă neprivativă de libertate şi fără încheierea acordului, avocatul ar putea sfătui clientul să nu încheie acord. Similară este situaţia când decizia de a încheia un acord în baza acestei circumstanţe poate fi luată de procuror, deşi există dovezi suficiente, există posibilitatea ca ele să nu fie considerate credibile de instanţă. Aceasta are loc atunci când martorii au o credibilitate scăzută (copil mic, martor care la momentul când au avut loc circumstanţele despre care urmează să facă declaraţii era în stare de ebrietate, fost infractor, persoană interesată fie din motive personale (vecin cu care inculpatul a avut un conflict) sau profesionale (poliţist) ca inculpatul să fie condamnat sau există alte vicii în privinţa altor tipuri de probe (eventuale dubii în privinţa competenţei expertului ce a efectuat expertiza, contestaţii de efectuare a unor acţiuni procesuale etc.). Încheierea unui acord din motivul probabilităţii mici de a condamna persoana este una din acele circumstanţe care presupune un grad mare de subiectivism. Această circumstanţă ridică un şir de întrebări. De exemplu, dacă procurorul aduce ca motiv al încheierii acordului insuficienţa probelor, cât de sigur este procurorul că persoana este vinovată şi care este gradul de convingere? Sau, încheierea unui acord deoarece au dispărut martorii cheie sau martorii existenţi nu vor insufla credibilitate, pune întrebarea despre moralitatea şi decenţa încheierii unui acord.
De fapt, procurorul recunoaşte că dacă ar fi să meargă la judecată, persoana ar fi recunoscută nevinovată. În acest caz, apare întrebarea dacă procurorul trebuie să aducă la cunoştinţa apărării faptul că el are dubii, în ceea ce priveşte dovedirea vinovăţiei persoanei acuzate.
Persistenţa şi popularitatea acordului de recunoaştere a vinovăţiei derivă din faptul că aceasta acordă anumite beneficii tuturor actorilor sistemului judiciar penal, inclusiv procurorilor. Avocatul trebuie să ţină cont de acestea şi să le folosească ca pârghii pentru determinarea procurorului să încheie un acord. Modelul tradiţional al procesului penal este totuşi supraproceduralizat şi, în aşa fel, costisitor atât din punct de vedere al timpului, cât şi al banilor. Dovedirea vinovăţiei în afara oricărui dubiu rezonabil în cadrul unui proces contradictoriu formal consumă resurse valoroase ale procuraturii şi instanţelor judecătoreşti. Pentru un procuror activitatea de dovedire a acuzaţiei la urmărire, ulterior în cadrul unui proces judiciar deplin, în termen de costuri şi pregătire, este mult mai mare decât în cadrul unui acord. Volumul mare al cazurilor penale agravează această situaţie.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei permite procurorului să instrumenteze cazurile cu mult mai repede decât procesul tradiţional. Acest fapt are un şir de efecte benefice asupra îndeplinirii funcţiilor pe care le are.
Astfel, acordul permite procurorului să dedice mai mult timp altor cauze de o importanţă mai mare. În sfârşit, prin folosirea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul are posibilitatea de a trata mai minuţios întrebările ce ţin de individualizarea pedepsei, ţintind spre reabilitarea învinuitului. Pe lângă producerea ocazională a unor rezultate inexacte, modelul tradiţional generează o incertitudine atât la etapa judecăţii, cât şi cea de stabilire a pedepsei. Cu trecerea timpului supărarea trece, amintirile se şterg şi martorii acuzării, istoviţi de apariţiile repetate în instanţă, pot să nu mai fie utili. O examinare empirică a sistemului judiciar penal din Chicago, efectuată de Banfield şi Anderson a descoperit că rata de condamnare a scăzut de la 92% în cazurile care ajungeau prompt în instanţă la 48% în cazurile care au fost substanţial întârziate. Acordul, însă, eliberează procurorul, de unele dintre riscurile şi incertitudinile inevitabile din cadrul unui proces judiciar. Ca rezultat al reducerii sarcinii probaţiunii, procurorul are posibilitatea să condamne, prin intermediul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, unii inculpaţi care sunt vinovaţi de fapt, dar a căror condamnare ar necesita costuri drastic mărite pentru investigarea şi pregătirea probelor.
  • Procesul tradiţional, de regulă, durează mult. Nu în ultimul rând procurorul ar dori să „scape” de cazurile mai vechi (mai ales la sfârşitul unei perioade de raportare), ceea ce ar fi un argument pentru ca acesta să accepte un acord.
Atunci când acordul de recunoaştere a vinovăţiei este condiţionat de comunicarea unei informaţii suplimentare de către învinuit, acest fapt ajută la descoperirea unor infracţiuni încă nedescoperite sau la condamnarea unor persoane în privinţa cărora nu există probe suficiente. Unii procurori pot fi sensibili la atitudinea victimei. Din aceste considerente, restituirea prejudiciului material acesteia şi împăcarea (nu se are în vedere art. 109 din Codul penal) ar fi un argument în plus pentru a convinge procurorul despre rezonabilitatea încheierii unui acord. Atunci când încearcă să convingă procurorul de a încheia un acord, avocatul poate să se folosească de momentele descrise mai sus. Dacă procurorul, totuşi, refuză, avocatul, dacă consideră că acordul ar fi în beneficiul clientului, ar putea să se folosească de această linie de argumentare pentru a ataca refuzul procurorului. Însă în condiţiile existenţei procedurii prevăzute de articolul 3641 CPP (Judecata pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală), această opţiune rămâne valabilă numai dacă acordul ar scurta termenul de ajungere a dosarului în instanţa de judecată. Autor: Vasile Rotaru, avocat Sursa: „Aplicarea prevederilor legale privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei”, ABA ROLI Moldova