Învinuitul, inculpatul care pledează vinovat consimte să fie condamnat în afara unui proces de judecată deplin şi renunţă la un şir de drepturi de care ar fi beneficiat în cadrul unui astfel de proces. Astfel, el renunţă la privilegiul său de a nu mărturisi împotriva sa, la dreptul de a confrunta martorii acuzării etc. Acest fapt poate duce la unele consecinţe negative (condamnarea unui nevinovat, presiunea de a recunoaşte vinovăţia etc.). Pentru a evita sau minimaliza aceste pericole, legea stabileşte condiţii de validare a acordului sau stabilirea unor standarde cărora acordul trebuie să corespundă pentru a fi acceptat. Din aceste considerente, primind cererea de examinare a cauzei în procedura acordului, judecătorul urmează să stabilească dacă acesta poate fi aceptat. Constatarea validităţii acordului are loc în cadrul unei şedinţe în care instanţa, în conformitate cu art. 506 din Codul de procedură penală, trebuie să stabilească anumite circumstanţe, în mare măsură în baza chestionării inculpatului. Stabilirea acestor circumstanţe, împreună cu informarea inculpatului despre anumite lucruri, au drept scop stabilirea legalităţii şi temeiniciei acordului. În particular, procedura acceptării acordului are menirea de a stabili îndeplinirea unor cerinţe înaintate faţă de acesta şi anume:
  • încheierea benevole şi cu bună ştiinţă a acordului;
  • existenţa unei baze faptice pentru încheierea lui;
  • respectarea rigorilor legale înaintate acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Acestea reprezintă condiţii care trebuie să fie prezente pentru ca un acord să fie considerat valabil. În acest sens, art. 507 alin. 1 CPP stabileşte că instanţa acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei în cazul dacă ajunge la concluzia că recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat este făcută în mod liber, benevol, conştient, fără presiune sau teamă şi admite existenţa bazei faptice a infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia. Conducându-se de răspunsurile inculpatului, judecătorul, în cumul cu alte circumstanţe urmează să aprecieze dacă acordul corespunde condiţiilor de mai sus sau nu. Rolul avocatului constă în asigurarea soluţionării pozitive a acceptării acordului:
  1. Examinarea respectării condiţiilor legale stabilite faţă de acord.
  2. Examinarea respectării cerinţei caracterului voluntar/benevol a acordului.
Un act are un caracter voluntar sau benevol atunci când acesta este făcut de bunăvoie, din proprie iniţiativă şi nesilit de nimeni. Cerinţa stabilirii caracterului benevol al recunoaşterii vinovăţiei este vizată de mai multe prevederi legale, dar mai ales de prevederile stabilite de art. 506 alin. 3 pct. 1 şi pct. 5 lit. d), e), f) CPP. Necesitatea stabilirii acestei condiţii este determinată de mai mulţi factori. Fiecare persoană are dreptul de a beneficia de un proces judiciar deplin. Articolul 21 al Constituţiei Republicii Moldova stabileşte că vinovăţia unei persoane poate fi stabilită numai în urma unui proces judiciar în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale. Prin încheierea unui acord învinuitul renunţă la un şir din aceste garanţii, renunţă la un şir de drepturi fundamentale pentru asigurarea unui proces judiciar echitabil. Este evident că într-o societate democratică această renunţare poate fi numai în baza legii şi de bună voie. Datorită faptului că, încheind un acord, învinuitul se obligă să facă declaraţii care ar susţine recunoaşterea vinovăţiei, deci declaraţii care l-ar incrimina, el în aşa fel renunţă la dreptul de a nu mărturisi împotriva sa. În acest context, cerinţa caracterului voluntar denotă dreptul etic şi politic al unui învinuit de a cere ca acuzarea să nu îl forţeze să contribuie la propria condamnare, dar să fie pregătit să demonstreze vinovăţia sa prin probe obiective.
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu va fi considerat încheiat benevol de către persoana acuzată dacă recunoaşterea vinovăţiei a fost făcută de aceasta prin aplicarea forţei fizice, prin ameninţarea cauzării unui prejudiciu (sau prin promisiunea de a înceta un comportament prejudiciabil persoanei acuzate), fie prin oferirea unei promisiuni de a obţine un avantaj sau alte promisiuni care sunt prin natura lor improprii, deoarece nu au nici o legătură cu competenţa procurorului.
Nu se consideră promisiuni care invalidează acordul informarea despre consecinţele legale ale încheierii acordului cum ar fi reducerea pedepsei, obţinerea unei judecăţi mai rapide etc. În acest sens, legea cere ca instanţa să constate dacă nu i-a făcut cineva inculpatului alte promisiuni sau asigurări de altă natură pentru a-l influenţa de a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; dacă nu a încercat cineva să-l forţeze pe învinuit, inculpat, sub orice formă, pentru a adopta poziţia de recunoaştere a vinovăţiei în cauza respectivă; dacă inculpatul recunoaşte vinovăţia din dorinţă proprie, întrucât el este vinovat. Exemple de influenţare voalată de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei pot fi următoarele:
  • înaintarea unei învinuiri fără a fi susţinută de probe, sau (uneori) unei învinuiri mai grave cu atenuarea învinuirii odată cu încheierea acordului;
  • ameninţarea de a înainta unul din tipurile de învinuire descrise în punctele (a);
  • ameninţarea de a cere o sentinţă mai severă decât se practică în cazuri similare, dacă învinuitul nu pledează vinovat;
  • orice ofertă, ameninţare sau promisiune îndeplinirea căreia nu ţine de competenţa celui care le făcea;
  • orice prezentare inexactă a unui fapt pertinent.
În cazul constatării unor fapte de acest fel judecătorul trebuie să examineze riguros în ce măsură acestea au influenţat caracterul benevol al acordului.
  1. Verificarea dacă acordul este încheiat/acceptat cu bună ştiinţă
Această condiţie cere ca instanţa să stabilească dacă inculpatul înţelege pe deplin specificul procedurii date şi că este conştient de consecinţele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În primul rând, instanţa trebuie să stabilească capacitatea intelectuală a inculpatului de a participa plenar la procedura de acceptare a acordului şi de a înţelege consecinţele acesteia. Astfel, instanţa urmează să constate dacă inculpatul a fost recent supus unui tratament pentru vreo afecţiune mintală sau de dependenţă de droguri sau de alcool, sau dacă nu se află în timpul şedinţei sub influenţa drogurilor, medicamentelor sau băuturilor alcoolice de orice natură. În cazul în care răspunsul este afirmativ, se concretizează, întrebându-i pe apărător şi inculpat dacă inculpatul este capabil de a-şi expune şi adopta poziţia sa. În al doilea rând, instanţa trebuie să constate dacă inculpatul a avut posibilitate de a face o decizie cu bună ştiinţă în privinţa recunoaşterii vinovăţiei. Aceasta depinde de cunoaşterea circumstanţelor acuzării care îi este adusă şi cunoaşterea consecinţelor judecării cauzei în procedura de recunoaştere a vinovăţiei. Astfel, instanţa constată dacă inculpatul a primit ordonanţa de punere sub învinuire şi rechizitoriul şi dacă le-a discutat cu apărătorul său; dacă inculpatul înţelege condiţiile acordului cu privire la poziţia sa; dacă în cazul în care acordul încheiat se referă la o infracţiune gravă, inculpatul înţelege că recunoaşte învinuirea de comitere a unei infracţiuni grave; dacă a luat cunoştinţă de materialele şi probele administrate în cauză. În privinţa consecinţelor acceptării procedurii de judecare în cadrul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul este informat de către instanţă:
  • despre sancţiunea maximă posibilă prevăzută de lege şi orice sancţiune minimă obligatorie pentru infracţiunea respectivă;
  • despre posibilitatea executării unei pedepse reale cu închisoare dacă încalcă condiţiile pedepsei condiţionate;
  • despre faptul că, prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul se privează de dreptul la judecată în procedura deplină, cu respectarea prezumţiei nevinovăţiei şi altor drepturi, inclusiv obligaţia de a face declaraţii, sub jurământ şi că, dacă depune declaraţii false, acestea pot fi ulterior folosite într-un alt proces împotriva lui pentru depunere de declaraţii false;
  • despre posibilitatea obligării inculpatului să compenseze părţii vătămate prejudiciul cauzat, precum şi cheltuielile judiciare;
  • despre privarea de dreptul de a contesta sentinţa în ceea ce priveşte aspectele de fapt.
La fel, instanţa urmează să informeze inculpatul că odată acceptat acordul nu poate fi retras în mod automat de către acesta. Dacă instanţa se îndoieşte că inculpatul înţelege drepturile sale şi alte momente despre care el trebuie notificat (mai ales din cauza vârstei sau gradului de inteligenţă), inculpatul poate fi rugat să repete instanţei, cu cuvintele proprii, informaţia despre drepturile sale sau alte momente. Capacitatea de intelegenţă redusă nu constituie un argument de respingere a acordului. Instanţa trebuie să întreprindă alţi paşi (de exemplu, chestionarea apărătorului) dacă e necesar pentru a se asigura că inculpatul pledează cu înţelegerea perfectă a consecinţelor. În aşa fel, instanţa stabileşte gradul de înţelegere a inculpatului reieşind din toate circumstanţele cazului, decât bazându-se în exclusivitate pe declaraţiile ulterioare ale inculpatului.
  1. Existenţa bazei faptice pentru acuzare (existenţa probelor suficiente ce ar confirma condamnarea) necesare pentru respectarea condiţiilor legale stabilite faţă de acord
În pofida recunoaşterii benevole şi cu bună ştiinţă a vinovăţiei, instanţa nu trebuie să adopte o hotărâre de acceptare a acordului până când nu efectuează o cercetare care ar convinge-o că există o bază faptică pentru o asemenea declaraţie. Încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei se admite doar cu condiţia că vinovăţia învinuitului, inculpatului în săvârşirea infracţiunii respective este dovedită prin probe pertinente, concludente şi utile, administrate în conformitate cu legislaţia procesuală penală. Această condiţie este impusă pentru a preveni situaţiile în care persoanele acuzate, din diferite motive, acceptă recunoaşterea vinovăţiei fără să fi săvârşit fapta pe care o recunosc. Pe lângă aceasta, stabilirea unei baze faptice ajută judecătorul în constatarea caracterului benevol al recunoaşterii vinovăţiei, facilitează examinarea unei eventuale cereri de recurs şi reabilitarea inculpatului. Legea nu stabileşte explicit până la ce limită trebuie judecătorul să cerceteze şi să stabilească existenţa unei baze faptice pentru declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei. Aceasta se face prin audierea obligatorie a inculpatului care trebuie să recunoască vinovăţia în privinţa tuturor circumstanţelor indicate în actul de acuzare. Simpla recunoaştere a vinovăţiei, fără relatarea concretă a circumstanţelor de fapt nu poate servi ca bază pentru acceptarea unui acord. Totuşi, în afară de audierea obligatorie a inculpatului, decizia despre baza faptică trebuie să se bazeze şi pe alte cercetări cum ar fi examinarea materialelor din cauza penală, chestionarea procurorului în privinţa probelor administrate. Instanţa de judecată este obligată să pună la baza sentinţei de condamnare, pe lângă declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei, şi alte probe acceptate de inculpat. În sentinţă urmează a fi descrise laconic probele învinuirii, care, în ansamblu, confirmă declaraţiile inculpatului. Baza faptică se consideră a fi inadecvat stabilită când lipsesc probe pentru oricare dintre elementele constitutive ale infracţiunii. Probele prezentate trebuie să dovedească, în afara oricărui dubiu rezonabil, faptul că inculpatul a săvârşit infracţiunea. Autor: Vasile Rotaru, avocat Sursa: „Aplicarea prevederilor legale privind acordul de recunoaştere a vinovăţiei”, ABA ROLI Moldova