Toate armele de foc cu excepţia armelor de vânătoare cu ţeava lisă au ţeavă cu ghinturi, unice, caracteristice pentru fiecare producător. Ghintuirea se referă la procesul de perforare a ţevii pentru „scobirea” acesteia, iar fiecare fabricant foloseşte o metodă oarecum diferită pentru a crea mici striuri (ghinturi) spiralate în interiorul ţevii. Suprafeţele sau crestele ghinturilor se numesc plinuri. Distanţa, măsurată în sutimi de inch sau milimetri între două plinuri opuse determină calibrul armei. O armă de calibrul 38, de exemplu, presupune o distanță de 38 inch de la partea superioară a unui plin la partea superioară a plinului din partea opusă. Nu coincide cu diametrul, reieşind din două considerente: în primul rând, ţevile sunt în mod intenţionat alezate astfel încât să fie mai mici decât muniţia pentru care sunt create, pentru a spori capacitatea explozivă; în al doilea rând, ghintuirea spiralată conferă glonţului mişcare de rotaţie şi stabilitate giroscopică. Unii producători folosesc ghinturile pentru conferirea unei mişcări de rotaţie în sensul acelor de ceasornic, alţii – în sens opus. Compararea pe calea analizei vizuale a glontelui depistat la faţa locului şi a celui obţinut prin tragere experimentală din arma bănuitului (într-un rezervor de apă) pot cu uşurinţă relata despre aceste caracteristici de clasă (ghinturi, plinuri, sensul ghinturilor), dacă producătorul, modelul, calibrul, iar uneori şi anul producerii coincid. În rezultat, se spune deseori dacă suspectul are legătură cu infracţiunea sau este disculpat. Caracteristicile de clasă coincidente indică doar asupra folosirii aceluiaşi tip de armă. Pentru a restrânge cercul bănuiţilor şi armelor, expertul va folosi în continuare microscopul comparator la un nivel relativ mic de mărire, pentru căutarea liniilor fine şi a striaţiilor. Acestea sunt impresii foarte mici lăsate pe pereţii glontelui de cioburile minuscule de oţel care au pătruns în ţeava armei în procesul de producere a acesteia. Formele striaţiilor sunt întotdeauna întâmplătoare, neuniforme, determinând caracteristicile individuale ale armelor de foc. Nici o ţeavă a unei arme de foc nu are striaţii identice cu cea ale unei alte arme. Caracteristicile individuale identifică o singură armă de foc. Pentru a asigura identificarea unei anume arme, toate armele ridicate sunt marcate, de obicei cu folosirea iniţialelor celui care a descoperit-o şi ridicat-o. Pentru cel care examinează este, câteodată dificil a descoperi semne pe gloanţe. Granulaţia, rugina, calibrul mic şi modificările survenit în rezultatul impactului îngreunează munca expertului. Cu toate acestea, este necesar să se constate un număr suficient de puncte de comparaţie. În vederea asistării expertului, atât FBI (DRUGFIRE), cât şi ATF (BULLETPROOF) au constituit în anul 2000 IBIS (Integrated Ballistic Identification System – Sistemul integrat de identificare balistică), care oferă baze de date sistematizate computerizat a fotografiilor digitale a urmelor mai multor arme. NIBIN (the National Integrated Ballistic Information Network – Reţeaua Naţională a Informaţiei Balistice Integrate) este reţeaua actuală a „amprentării balistice” administrată de ATF, care conectează cu baza de date IBIS şi conţine peste 120 000 de imagini de la locul infracţiunii de pe tot cuprinsul ţării. Propunerile actuale (care sunt destul de controversate) implică scanarea urmelor balistice unice ale fiecărei arme înainte ca aceasta să fie vândută. Compararea cartuşelor Explozia produsă în momentul tragerii din arma de foc este atât de violentă încât tubul cartuşului izbeşte cu putere închizătorul şi alte proeminenţe ale pereţilor camerei de detonare. În cazul armelor semiautomate există de asemenea urme ale mecanismelor de extragere şi aruncare. Urmele percutorului sunt prezente, au semnele lor individuale dar sunt microscopice. Exact ca şi în cazul gloanţelor, tuburile cartuşelor au striaţii individuale. Armele de vânătoare cu ţeava lisă trebuie să fie analizate prin intermediul cartuşelor, pentru că nu au urme de striaţii pe alice. Bura trebuie recuperată de fiecare dată, întrucât aceasta conţine semne distinctive de fabricare. Analiza reziduurilor de pulbere În procesul tragerii din arma de foc pulberea nu este arsă complet niciodată. Reziduurile sunt aruncate la o anumită distanţă (precum şi în direcţie inversă sub forma unui nor). Prin analiza prezenţei sau absenţei rămăşiţelor de pulbere aruncată spre ţintă, analistul poate determina distanţa de la care s-a tras – chestiune deosebit de importantă în cazurile de autoapărare şi pretinsa sinucidere. Distanţele şi unghiurile pot fi determinate la fel şi prin examinarea inelului de imprimare a ţevii, tatuajului sau a petelor dimprejurul orificiului de intrare a glontelui. Fotografia în radiaţii infraroşii va reflecta de obicei şi cele mai mici urme ale reziduurilor de pulbere. Dacă distanța dintre gura ţevii şi ţintă este cuprinsă între 30,48 – 45,72 cm inelul de imprimare va implica arderea suprafeţei ţintei; dacă distanţa este de 45,72 – 63,5 cm inelul de imprimare va fi însoțit de pete, iar pentru distanţa de 63,5 – 91,44 + cm vor fi prezente doar pete. Pentru armele de vânătoare cu ţeava lisă regula generală este că o dispersie de 2,54cm (1 inch) echivalează cu 0,91m (1 yard), o bătaie de 25,4 (10 inch) cm echivalează, spre exemplu cu 9,1m (10 yarzi). Orificiile de intrarea a glontelui sau rănile/plăgile se atribuie la una din cele trei categorii: de la distanţă mare, mică sau de contact. Focurile trase de la distanţa mare sunt cele mai problematice. Unul din cele mai vechi teste (1933) este testul cu parafina sau testul nitraţilor cutanaţi. Scopul acestuia era stabilirea existenței reziduurilor pe mâini (de la norul de fum suflat în posterior). Mâinile suspectului erau acoperite cu parafina sau ceară, iar parafina ulterior era testată cu di-fenilamină. Dacă ceara devenea albastră nitraţii erau prezenţi. Nitraţii sunt particulele de praf de puşcă care cel mai des rămân nearse. Din păcate, popularitatea testului a scăzut din cauza urinei, tutunului, fertilizatorilor, produselor cosmetice şi altor substanţe care de asemenea determinau apariţia culorii albastre. Testele moderne pentru reziduurile de pe mâini caută substanţele primare (precum bariul) pe degetele mari şi substanţele din aliajul gloanţelor (precum antimoniul) pe degete. Un alt test pentru nitraţi este testul Griess, destinat să ajute în procesul de măsurare a distanţelor şi unghiurilor. Examinatorul apasă o hârtie fotografică pe suprafeţele de lângă ţintă, aplicând ulterior un spray cu rodizonat de natriu, rezultând apariţia unei culori în gama roz-violet, dacă nitraţii sunt prezenţi. Testul Harrison-Gilroy nu caută nitraţii în genere, doar antimoniul, bariul şi plumbul folosind acelaşi indicator al schimbării culorii hârtiei. Există o oarecare instabilitate în schimbarea culorilor în multe din testele respective, dar acestea reprezintă modalitatea cea mai bună atunci când locul faptei este acoperit cu pete de sânge, deoarece testele vor activa doar reziduurile împuşcăturii. Mai sunt şi alte teste, cele mai scumpe implicând analiza activării neutronilor şi/sau microscopul electronic. Sursa: „Expertiza judiciară. Îndrumar pentru avocaţi”, ABA ROLI Moldova