În cea mai mare parte (cu excepţia erorii umane grosolane), tehnologia modernă de tipizare ADN este considerată de comunitatea ştiinţifică şi instanţele judecătoreşti, indubitabil solidă şi sigură (U.S. v. Jakobetz 1992). Puncte slabe se constată, în special, la colectarea mostrelor de la faţa locului – pe de o parte – precum şi la prezentarea rezultatelor investigaţiilor juraţilor – pe de alta. Unele întrebări au apărut şi în privinţa asigurării standardelor de calitate şi aplicării testelor „oarbe” de competenţă în laboratoare. Cele mai importante controverse juridice sunt legate de constituţionalitatea testării obligatorii ADN în momentul privării de libertate, folosirea profiling-ului ADN şi a bazelor de date ale populaţiei în scopul investigaţiilor poliţieneşti. Toate acestea ţin de al patrulea amendament şi problema asigurării inviolabilităţii vieţii private. Începând cu anul 1999, spre exemplu, conducerea SUA a început prelevarea mostrelor de sânge pentru arhiva ADN de la 99, 8% din noii-născuţi. Criticii alarmaţi au protestat zgomotos, operând cu sintagme de tipul: „bio-invaziunea”, „naţiunea suspecţilor” şi „dreptul penal genetic”.
Este dificil a percepe importanţa problemelor pe care le presupune probatoriul, fără o bună înţelegere a tehnicilor folosite în testarea ADN şi a principiilor geneticii.
Suficient este a menţiona că statele care aplică standardul Daubert, ori cele care resping sau au modificat standardul Frye reprezintă jurisdicţiile în care au loc cele mai multe dispute juridice, iar o examinare adecvată a acestora ar dura foarte mult (şi ar fi în permanentă schimbare). Analiza se va rezuma la problemele legate de informare, instructaj al juriului (judecătorului) şi probabilitatea coincidenţei aleatorii după care va urma o prezentare a unora dintre tehnicile şi principiile științifice ale tipizării şi identificării ADN (în acest sens s-ar putea să te intereseze acest Glosar de terminologiei ADN). Problemele informării Informarea este o procedură prealabilă judecăţii în care fiecare dintre părţi (a apărării şi a acuzării) îşi aduc reciproc la cunoştinţă mijloacele materiale de probă de care dispun, succesiunea audierii martorilor şi ce strategie planifică să urmeze în instanţă. Diferă de acordul de recunoaştere a vinovăţiei, deoarece acuzaţiile şi sancţiunile nu sunt puse în discuţie. Informarea este o procedură informală şi depinde de relaţiile de lucru stabilite între procuror şi apărător (de regulă se desfăşoară în timpul prânzului comun). Prin lege procurorul este obligat să prezinte apărării doar ceea ce ar putea vărsa lumină asupra nevinovăţiei acuzatului (probele care dezvinovăţesc). În SUA aceasta poartă denumirea de doctrina Brady.
Apărarea nu se poate baza pe o divulgare completă a „întregului material al lui Brady”, iar dacă se constată o lipsă de cooperare, judecătorul dispune aşa-numita divulgare – un fel de informare ordonată de instanţă.
Există o serie de proceduri prealabile asemănătoare, cum ar fi, de exemplu, audierile de reprimare. Proba ADN nu duce, prin sine, la aplicarea procedurii neoficiale de informare, întrucât, deşi aceasta ar putea să dezvinovăţească, rapoartele laboratoarelor criminalistice în materie de ADN nu sunt uşor de discutat, contestat sau copiat. Rapoartele indică fie asupra „includerii”, „excluderii” sau „lipsei de concludenţă”. Acestea prezintă instanţei un grad neobişnuit de certitudine. S-ar putea chiar constata că tehnologia este mai „puternică” decât sistemul de justiţie penală. Procesul de judecată cu proba ADN este un coşmar. Mulţi îşi amintesc procesul lui O.J. Simpson unde depunerea declaraţiilor de către expert în materie de ADN a constituit partea cea mai mare a acestuia. Proba ADN poate să fie una care disculpă, dar rapoartele de expertiză ADN, cu toată certitudinea lor în termeni de probabilitate, sunt folosite mai puţin pentru exonerare şi mai mult pentru crearea confuziei. Acestea (rapoartele) uneori exprimă o probabilitate cu atâtea decimale, încât acestea ar acoperi populaţia potenţială a trei sau patru sisteme solare. Ce poţi face atunci când eşti avocat al apărării, iar raportul indică asupra „includerii”? Înainte de a încerca orice strategie de ultim moment care ar invoca accidentalitatea sau o vizită anterioară (aşa precum ai face-o în cazul amprentelor), ai vrea probabil să faci propriul test, dar aceasta ar putea produce acelaşi efect de auto-incriminare. Mai mult, orice testare ADN doar va tergiversa procesul şi va cauza cheltuieli suplimentare. Aproape că unicul lucru pe care îl poți face este să „ataci” laboratorul în privinţa asigurării standardelor de calitate şi desfăşurarea testelor de competenţă, sau poţi apela la „apărarea Chewbacca” (sintagma este preluată din show-ul televizat South Park) şi încerca să zăpăceşti juriul cu cât de complicate şi complexe sunt probele sau estimările în termeni de probabilitate ale celeilalte părţi. Legea se dezvoltă în acest sens, dar nu susţine prea mult idea realizării unor testări ADN ulterioare în speranţa obţinerii unei concluzii de „excludere” a acuzatului. Cheltuielile sunt doar una din preocupări, cel puţin la faza prejudiciară. În faza ulterioară condamnării, cheltuielile devin o problemă importantă. La etapa actuală se pare că orice deţinut din orice sistem corecţional din SUA, solicită un test ADN de exonerare, pe contul statului, pentru a demonstra condamnarea lor eronată.
Cu toate acestea nu există o procedură de informare sau divulgare la faza ulterioară condamnării. Există o prezumţie irefutabilă că verdictele, în special cele bazate pe probele ADN, sunt corecte.
În SUA audieri de „probabilitate rezonabilă” oferă puţine speranţe miilor de potenţial ilegal condamnaţi. În primul rând este important a înţelege ce înseamnă „condamnaţi eronat”. Termenul se referă la recidiviştii care ar fi săvârşit mai multe infracţiuni (sau infracţiuni conexe), dar nu sunt vinovaţi de comiterea infracţiunii pentru care îşi ispăşesc în prezent pedeapsa. Se referă şi la cel nevinovat, căruia prezentându-i-se probe copleşitoare în acuzare (precum ar fi recunoaşterea greşită, mărturia falsă, sau documente contrafăcute) sunt tentaţi să accepte acordul de recunoaştere a vinovăţiei pe care avocatul său îl recomandă atât de insistent. Termenul exclude subiecţii care „s-au pierdut în sistem” sau care au fost deţinuţi fără a fi judecaţi o perioadă îndelungată, liberaţi pe cauţiune sau pe cei care sunt în aşteptarea înaintării învinuirii (acestea ar reprezenta mai mult cazuri de detenţie ilegală). Exclude, de asemenea, pe cei care sunt de fapt vinovaţi, dar au fost găsiţi nevinovaţi în temeiul regulii de excludere/exclusive, sau care au nu au fost atraşi la răspundere în virtutea vreunei lacune în lege, a unei administrări greşite a probelor, încălcare a drepturilor constituţionale sau casării în apel (există diferenţă între„exonerarea deplină” şi a fi „ legal nevinovat”, întrucât unul este de facto nevinovat). Este probabil ca poliţia să se opună, dar procurorul totuşi să redeschidă cazul. Dacă aplicăm această regulă deţinuţilor, cum decidem cărora? Dacă o aplicăm unui cetăţean mediu, nu invadăm oare intimitatea acestuia? Pentru a demonstra că un condamnat este nevinovat va trebui realizată expertiza ADN în raport cu toţi ceilalţi pe care acesta îi indică drept autor adevărat al infracţiunii, cu toţi ceilalţi probabili suspecţi, precum şi al unor martori care demonstrează alibiul. Şi, desigur, orice detectiv care participă la cercetarea la faţa locului trebuie să aibă propriul ADN în dosar. În baza regulilor de informare citate supra, ar trebui să fie posibilă obţinerea următoarelor (ar fi binevenit să ca cererea de informare să conţină această listă, un model al căreia (listei) se găseşte în acest manual):
  • Copii ale autoradiogramelor (este general acceptat că savanţii pot determina coincidenţa prin examinarea autoradiogramelor executate de un alt savant);
  • Copii ale cărţilor din laborator;
  • Copii ale testelor de control al calităţii realizate şi ale materialelor de laborator folosite;
  • Copii ale rapoartelor întocmite de laboratorul în cauza dată;
  • Un raport al laboratorului asupra metodei folosite pentru a se pronunţa asupra coincidenţei sau lipsei de coincidenţă (cu măsurările de dimensiuni reale folosite, atât deviaţiile standard, cât şi cele medii);
  • O specificare de către laborator a metodei folosite pentru calcularea frecvenţei alelelor în cadrul populaţiei relevante (aceasta este chestiunea probabilităţii coincidenţei aleatoare, pe care o voi aborda ulterior);
  • O copie a bazei de date pentru fiecare dintre locii examinaţi;
  • O confirmare că aceeaşi regulă folosită pentru a decide asupra coincidenţei a fost folosită pentru a determina frecvenţa alelelor în cadrul populaţiei;
  • O explicaţie privind impurităţile constatate, cauza acestora şi testele realizate în privinţa lor;
  • Dacă mostra este degradată, o declaraţie în privinţa oricăror teste realizate şi a oricăror rezultate obţinute;
  • O expunere a oricăror altor vicii, afecţiuni datorate mediului ambiant sau erorilor de laborator şi cauza acestora;
  • Documentele privind lanţul de custodie.
După cum se poate vedea aceasta reprezintă o informare foarte generoasă, iar procesul echitabil de asemenea solicită ca apărarea să beneficieze de asistenţa unui expert ADN (dar există imperfecţiuni la nivel de reglementare la acest capitol, iar o altă problemă constă în faptul că rapoartele verbale nu sunt pasibile de informare). Pentru instanţele judecătoreşti aceasta este o soluţie mai bună decât o altă expertiză sau păstrarea pentru totdeauna a mostrelor biologice. Dacă principiile directoare privind informarea ale lui Castro sunt respectate, orice critică adusă probei ADN care intervine ulterior în proces influenţează doar forţa probantă acesteia, nu şi admisibilitatea. Sursa: „Expertiza judiciară. Îndrumar pentru avocaţi”, ABA ROLI Moldova