Amprentele sunt folosite pentru a identifica victima, martorul sau bănuitul, pentru a verifica cazierul, însă cel mai important lucru este că ele stabilesc şi confirmă legătura între bănuit şi infracţiune. Chiar şi atunci când nu este stabilit bănuitul, urmele pot oferi informaţii şi indicii privind parametrii fiziologici, sexul şi ocupaţia acestuia. Urmele mici sunt lăsate de „oameni mici”, iar cele lăsate pe perete indică asupra staturii persoanei. Lucrătorii din sfera construcţiilor tind să aibă mâinile aspre, iar muzicienii au bătături la vârfurile degetelor. Este, totuşi, importat a sublinia că acestea sunt doar indicii şi nu fapte, pe care nu este potrivit a ne baza prea mult. Urmele pot susţine sau demonstra netemeinicia declaraţiilor victimei sau martorului prin localizarea urmelor acestora la locul infracţiunii. Chiar şi absenţa urmelor poate constitui un factor decisiv. De exemplu, la locul faptei suicidale niciodată nu trebuie să existe semne ale încercărilor de a înlătura urmele. Ocazional, se pot descoperi urme lăsate de palmă sau de piciorul desculţ. Acestea sunt, de obicei, prelucrate în acelaşi fel ca şi amprentele. Cu câteva luni înainte de a se naşte copilul, pe suprafaţa degetelor acestuia se formează creste, care se aranjează în forme mai mult sau mai puţin regulate. În scopul clasificării, experţii divizează formele acestor creste în 3 categorii de desene papilare: în ARC, în LAŢ şi în CERC. Fiecare categorie poate fi ulterior subdivizată în numeroase subcategorii. În ceea ce priveşte repartizarea per rasă a acestor trei tipuri de desene papilare, se pot constata unele variaţii moderate. Oamenii de origine din Africa tind să aibă desene papilare în arc, cei de provenienţă europeană – desene papilare în laţ; iar în cazul asiaticilor/orientalilor sunt foarte frecvente desenele papilare în cerc. În afară de desenele papilare s-ar putea să existe şi anumite variaţii sau iregularităţi ale crestelor propriu-zise. Acestea sunt denumite detalii caracteristice ale desenelor papilare. Exemple ale acestora ar putea fi: punctul papilar, bifurcaţiile, fragmentul liniei papilare, sfârşitul liniei papilare, intersecţia liniilor papilare. Fiecare amprentă are o combinaţie unică proprie a desenului papilar şi a detaliilor caracteristice. Nu au fost descoperite încă două amprente papilare absolut identice. Chiar şi cele ale gemenilor monozigoţi sunt diferite.

Desenele papilare rămân aceleaşi pe toată durata vieţii.

Când amprentele sunt descoperite, expertul le compară cu mostrele provenite de la bănuit. Acesta (expertul) compară mai întâi desenele papilare şi ulterior detaliile caracteristice ale acestora. Locurile în care acestea coincid poartă denumirea de puncte de comparaţie. În SUA, regula generală este că trebuie să existe cel puţin 12 puncte de comparaţie pentru ca identificarea să poată fi considerată una pozitivă. Urmele de degete de la faţa locului nu sunt totdeauna complete, fapt care nu împiedică însă, folosirea lor în scop de comparare. O amprentă parţială de la un singur deget ar putea fi suficient pentru identificare. Sistemul de clasificare NCIC al FBI, precum şi alte tehnologii bazate pe metoda lui Henry atribuie valori numerice tuturor desenelor papilare, pentru tot setul de 10 amprente. Aceasta permite codificarea şi depozitarea a milioane de amprente într-o ordine numerică. Zece milioane de amprente sunt înregistrate. În plus, secţiile de poliţie au un fişier cu amprente neindentificate din cauzele penale în curs de cercetare sau a celor cu infracţiuni rămase nedescoperite. Dacă există coincidenţe ale acestora cu cele descoperite ulterior la locul unei alte infracţiuni, se demonstrează că persoana este implicată în ambele cazuri. De asemenea, din moment ce bănuitul este reţinut, amprentele sale sunt înregistrate şi ulterior comparate cu cele din dosar. De regulă, amprentele sunt urme de adâncime (lăsate în obiecte mai moi decât cel creator de urme, spre exemplu: ceară, vopsea sau chit) sau urme de suprafaţă. Urmele de suprafaţă, la rândul lor pot fi: vizibile (lăsate de sânge, noroi, cerneală sau grăsime, etc.) şi latente care trebuie să fie relevate pentru a putea fi văzute şi fotografiate. Urmele sunt probe fragile; o singură atingere le poate distruge. Este posibilă relevarea acestora din noroi, zăpadă şi obiecte mici, care conţin atât urme materie, cât şi urme formă. Automobilele sunt frecvent o sursă de amprente. Locurile obişnuite în care acestea se găsesc sunt: uşile, portbagajul, mânerul capotei, oglinzile exterioare, plăcuţele de înmatriculare, mecanismul de deblocare a portbagajului, declanşorul frânei de urgenţă, pârghiile de reglare a scaunului, catarama centurii de siguranţă şi oglinda retrovizoare. Este dificil a ridica urmele de pe covoare şi mobilă. Atunci cânt amprentele sunt fotografiate, toate datele tehnice privind camera, lentilele, pelicula, viteza obturatorului, deschiderea obiectivului, iluminarea, poziţia camerei, ughiul şi distanţa de la obiect sunt înregistrate şi păstrate. Aceasta pune la adăpost poliţia de acuzaţiile ulterioare potrivit cărora modul în care a fost făcută fotografia creează aparenţa de identitate. De asemenea, în scopul asigurării bunelor relaţii cu „publicul” mobilierul de uz casnic este, de obicei, protejat (prin acoperirea cu o cârpă) pe toată durata procesului de „prăfuire” în scopul depistării urmelor. Cât priveşte fotografierea, există trei modalităţi de expunere aplicate: normală, subexpunere şi supraexpunere.

Cea mai frecvent folosită tehnică de relevare este prăfuirea.

Principiul de lucru al acesteia este simplu. Pe suprafaţa degetelor majorităţii oamenilor se găseşte un strat de transpiraţie şi ulei. Când degetele vin în contact cu orice suprafaţă relativ netedă, fricţiunea generează eliminări de ulei din regiunile dintre creste. Din aceste motive, luarea amprentelor este frecvent denumită analiza fricţiunilor reliefului papilar. Datorită uleiului, praful aplicat aderă de suprafaţa prelucrată, relevând desenul papilar. Metoda prăfuirii este ideală pentru lemn, metal, sticlă, masă plastică, plasticul laminat şi teracotă. Este mai puţin eficientă în cazul hârtiei, cartonului şi pieii. Prafurile diferă după culoare, gradul de aderenţă, proprietăţile magnetice şi fotografice. Cele mai răspândite culori sunt albă, neagră, sur, roşu, argintiu (de culoarea aluminiului) şi aurie. Este potrivit a alege culoarea prafului în contrast cu cea a suprafeţei. De exemplu, prafurile gri sau albe vor releva mai bine urmele de pe obiectele de culoare întunecată, iar praful negru – de pe cele mai deschise. În situaţia unor obiecte multicolore (cum ar fi coperta unei reviste, sau pachetul de ţigări) se aplică prafurile fluoriscente. La expunerea în lumină ultravioletă a obiectului, praful va produce luminiscenţă, iar urma va fi clar evidenţiată indiferent de culoarea suportului. În cazul materialelor poroase (precum articole din piele, suprafeţele de lemn neprelucrate, hârtie sau carton) se dă întâietate tehnicii care presupune folosirea prafurilor magnetice, în rezultatul căreia particulele fine de fier sunt aplicate pe suprafaţa obiectului prin folosirea unei pensule magnetice. Când praful trebuie aplicat pe o zonă extinsă, se foloseşte o pensulă de dimensiuni mari, precum cea confecţionată din pene de struţ. Din moment ce urma este localizată se foloseşte o perie mai mică, mai uşor de manevrat. Înainte de a folosi orice perie este necesar ca aceasta să fie scuturată până când toate firele acesteia se separă şi devin pufoase. Praful nu este niciodată turnat direct din recipient. În schimb, o cantitate minoră este răsturnată pe o bucată de hârtie, folosită ca paletă. Vârful pensulei este înmuiat în praf şi apoi delicat scuturat pentru a înlătura excesul de praf. Perierea se face uşor, cu mişcări scurte, suficient de rapide şi uniforme. Un expert va încerca să urmeze direcţia crestelor papilare. Următorul pas este ridicarea urmei. Ridicarea implică folosirea unui material adeziv în scopul transferării amprentei de pe suprafaţa obiectului. Materialele folosite cel mai frecvent în acest sens sunt: peliculele dactiloscopice, materiale polimerice, benzile adezive din celofan. Banda adezivă trebuie să fie de înaltă calitate, transparentă (şi nu lucioasă sau mată). Banda este rulată câte puţin, fiind pliată deasupra pentru a permite manipularea ulterioară. Este important ca cel care ridică urma să nu lase propriile amprente pe banda adezivă respectivă. Banda va fi desfăşurată aşa încât partea ei descoperită să fie relativ întinsă, acoperind urma şi depășind cu aproximativ un inch (2,54 cm) suprafaţa acesteia. O atenţie deosebită se va atrage pentru a nu admite bulele de aer sub peliculă, întrucât acestea distrug valoarea identificatoare a amprentei. Pelicula (banda adezivă) se apasă uşor pentru a asigura fixarea corespunzătoare, după care este uşor şi uniform ridicată de pe suprafaţa obiectului purtător de urmă. Urmează o aplicare rapidă a peliculei (benzii) pe un cartonaş sau bucată de hârtie. Excesul de peliculă va fi tăiat.

Există încă cel puţin trei metode (în afară de prăfuire) care se aplică în scopul ridicării urmelor latente.

Evidenţiarea cu vapori de iod funcţionează bine pe suprafeţe poroase precum hârtia sau lemnul neprelucrat, în special dacă urmele sunt proaspete sau scopul este de a afla dacă acestea sunt sau nu proaspete. Această tehnică nu lasă urme, de aceea nimeni nu va putea spune vreodată dacă urmele au fost examinate. Procedura presupune plasarea unor cristale de iod într-un tub, încălzirea acestuia cu o brichetă sau chibrituri şi orientarea, prin duza tubului, a vaporilor rezultaţi spre suprafaţa obiectului presupus purtător de urme. Deşi aburii de iod sunt de culoare roșu-închis, urmele vor fi galben-maronii. Întrucât urmele astfel relevate dispar rapid, ele trebuie imediat fotografiate. O altă metodă este pulverizarea cu ninhidrină. Este o metodă deosebit de utilă pentru toate suprafeţele, inclusiv cărţile sau tapetele, fiind aplicată şi pentru relevarea urmelor foarte vechi. Ninhidrina va releva şi urmele cu o vechime de peste 30 ani. Ninhidrina relevă urma într-o culoare albastru-violetă. Suprafaţa urmează a fi pulverizată, însă, doar pentru a fi umedă, nu şi saturată. Este important a asigura faptul că încăperea este bine ventilată. Procesul de uscare durează 10-20 minute, dar poate fi accelerat prin utilizarea unei lămpi care emană căldură. Nitratul de argint este folosit în cadrul celei de-a treia metode. Aceasta presupune pulverizarea nitratului de argint pe o suprafaţă (precum lemnul sau cartonul) prin intermediul unui aspirator, sau poate fi aplicat cu ajutorul unei pensule ori a unui tampon. După ce suprafaţa a fost prelucrată, aceasta se lasă să se usuce pentru 5-10 minute după care este iradiată cu raze ultravioletă (deşi în unele cazuri lumina obişnuită lucrează la fel de bine). Metoda are drept rezultat urme precise sub formă de crustă, întrucât nitratul de argint reacţionează cu sărurile din transpiraţie. Urmele astfel relevate vor dispărea în scurt timp, de aceea ridicarea şi examinarea are loc prin intermediul fotografiei. O metodă relativ nouă este evidenţierea cu vapori ai cianocrilaţilor. Secţiile de poliţie vor folosi un container de dimensiuni mari sau un acvariu împreună cu o plăcuţă de metal încălzită cu o rezistenţă electrică (similar celei folosite pentru a păstra cafeaua caldă). Câteva picături de substanţă sunt plasate pe plăcuţă, iar obiectul purtător de urme este introdus în container. Plăcuța este anclanșată, containerul este sigilat şi în 15-20 minute orice urme invizibile anterior sunt acum evidenţiate pe suprafaţa obiectului într-o nuanţă de gri. Metodologia de ultimă oră implică metoda laser, care, în esenţă, reprezintă folosirea tehnicilor fotoluminescente, într-un mod asemănător folosirii ionilor şi altor particule încărcate. Probele cu urme de degete au constituit dintotdeauna standardul de aur al probelor ştiinţifice. Experţii şi chiar ofiţerii de poliţie au fost oricând în măsură să stabilească „coincidenţa”, atunci când 12 sau mai multe puncte de comparaţie erau identificate. În ianuarie 2002, în SUA un judecător federal a pus la îndoială practica de 100 de ani de folosire a punctelor de comparaţie, afirmând că proba cu amprente nu a constituit obiectul eforturi susținute în scopul validării, stabilirii temeiniciei sau evaluării ştiinţifice. Decizia judecătorului Pollak permite experţilor doar să indice similitudinea, fără a se pronunţa asupra coincidenţei. La etapa actuală, experţii în domeniu încearcă să documenteze ratele de coincidenţă şi lipsă a acesteia, iar judecătorul Pollak se pare că şi-a revizuit poziţia în martie 2002. Cu toate acestea, în octombrie 2007 un judecător de la o instanţă de nivel districtual din Baltimore – Susan Souder a refuzat să permită unui expert în dactiloscopie să depună declaraţii într-o cauză în care era posibilă aplicarea pedepsei cu moartea. Judecătorul Sauder a statuat că expertiza dactiloscopică este „subiectivă, netestată şi imposibil de a fi verificată”. Nu se pune în discuţie chestiunea dacă amprentele fiecărei persoane sunt unice şi permanente. Aspectele date nu se contestă. Ceea ce într-adevăr constituie esenţa problemei este certitudinea că degetul care a lăsat o urmă imperfectă la locul faptei este acelaşi care a lăsat amprenta (cu alte imperfecţiuni) pe fişa dactiloscopică. Sursa: „Expertiza judiciară. Îndrumar pentru avocaţi”, ABA ROLI Moldova