Autor: Maxim Macovei Prin Legea nr. 281 din 16.12.2016 cu privire la modificarea și completarea unor acte legislative au fost operate modificări în Legea nr. 231 din 23.09.2010 cu privire la comerțul interior (republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr. 265–276, art. 571). Astfel, în denumirea și conținutul art. 211 din Legea cu privire la comerțul interior, sintagma „produselor agroalimentare uşor perisabile” a fost substituită cu sintagma „produselor alimentare”, cea din urmă având un sens mai larg. Conform prevederilor art. 2 din Legea nr. 78 din 18.03.2004 privind produsele alimentare, produsul alimentar reprezintă orice substanță sau produs, în stare naturală sau prelucrată, destinat consumului uman, inclusiv băuturile, apa potabilă și cea minerală îmbuteliate, guma de mestecat, aditivii alimentari, alimentele fortificate, nutrimentele și suplimentele alimentare, produse alimentare produse din organisme modificate genetic, și orice substanțe, inclusiv apa, integrate intenționat în produsele alimentare pe parcursul fabricării, preparării, manipulării sau tratării acestora. Toți agenții economici care comercializează produsele alimentare, așa cum au fost definite mai sus, începând cu 1 ianuarie 2017, cad și sub incidența reglementărilor art. 211 din Legea cu privire la comerțul interior. Vom enumera prevederile articolului menționat mai sus, care ar putea avea un impact negativ asupra activității majorității agenților economici, care comercializează produse alimentare:
  • relaţiile contractuale dintre furnizorul şi comerciantul produselor alimentare sunt stabilite prin încheierea unui contract negociat în prealabil de către părţi, cu respectarea legislaţiei în vigoare. Părţile nu se pot obliga reciproc, direct sau indirect, să cumpere sau să vândă produse/servicii de la sau către un terţ - (1), art. 211 din Legea nr. 231;
  • se interzice comerciantului să solicite facturarea/refacturarea serviciilor și/sau încasarea de la furnizor a taxelor – alin. (2), art. 211 din Legea nr. 231 (nu se specifică care taxe exact, ceea ce creează incertitudine și lipsă de previzibilitate la aplicarea prevederilor în cauză);
  • comerciantul nu poate să condiționeze furnizorul să nu vândă produsul și altor comercianți la un preț mai mic decât cel la care îl vinde lui. Furnizorul nu poate să condiționeze comerciantul să păstreze un anumit preț de raft - alin. (3), art. 211 din Legea nr. 231;
  • se interzice comerciantului să returneze furnizorului produsele alimentare care au fost achiziţionate cu respectarea cerinţelor cantitative şi calitative, conform contractelor de livrare a produselor. Comerciantul este obligat să lichideze (să distrugă) produsele alimentare a căror valabilitate a expirat - (5), art. 211 din Legea nr. 231;
  • termenul de plată al comerciantului către furnizor pentru produsele alimentare contractate și livrate se stabilește în cadrul negocierii contractului, dar nu poate fi mai mare de 30 de zile calendaristice de la data livrării produselor de către furnizor - alin. (4), art. 211 din Legea nr. 231.
În același timp, prin Legea nr. 281 din 16.12.2016 cu privire la modificarea și completarea unor acte legislative au fost introduse modificări și în art. 273, pct. 5 și pct. 51 din Codul contravențional. Pentru nerespectarea termenului de plată menționat mai sus, de 30 de zile, se sancționează comerciantul cu amendă de la 200 la 400 unități convenționale. În același timp, solicitarea/încasarea de la furnizor a plăților pentru serviciile care nu sunt incluse în costul de achiziție al produselor (taxe de raft, costuri pentru extinderea rețelei de distribuție/amenajare a suprafeței de vânzare, costuri pentru publicitate și pentru promovarea produselor) se sancționează comerciantul cu amendă de la 200 la 400 de unități convenționale. Vom analiza pe scurt norma din alin. (4), art. art. 211 din Legea nr. 231, care prevede obligația comerciantului de a achita plata pentru produsele alimentare contractate într-un termen care nu poate fi mai mare de 30 de zile calendaristice de la data livrării produselor de către furnizor comerciantului. Libertatea contractuală, consecinţa primară a autonomiei de voinţă, se exprimă prin posibilitatea individului de a încheia sau nu un contract, prin libertatea părţilor de a-şi alege forma contractului şi de a stabili conţinutul. Dispozițiile din alin. (1), art. 667 din Codul civil al Republicii Moldova, prevăd expres că părţile contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie reglementate prin lege. Libertatea determinării clauzelor contractuale este limitată de normele imperative, ordinea publică sau bunele moravuri, adică de normele care în scopul protecţiei intereselor generale stabilesc nişte reguli de la care părţile nu pot deroga. De asemenea, dispoziţiile constituţionale, în special cele din alin. (2), art. 126 din Constituția Republicii Moldova care prevăd că statul trebuie să asigure libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător, nu permit limitarea libertăţii contractuale în cazurile în care aceasta nu este necesară pentru asigurarea ordinii publice sau a altor interese majore ale societăţii. Dimensiunea constituțională a libertății constituționale a fost recunoscută în multe state europene, deși nu este în mod explicit prevăzută în Constituțiile acestora. În unele state (Germania, Franța, Polonia), libertatea contractuală a fost conectată cu principiul constituţional al protecţiei libertăţii personale şi cu obligaţia de a respecta libertăţile altora, fiind considerată un corolar al protecţiei libertăţii generale a persoanei. În Italia, de exemplu, Curtea Constituţională a stabilit că libertatea contractuală, deşi nu are o valoare constituţională, indirect a fost protejată de Constituţie, deoarece ea a fost funcţional legată de libera iniţiativă economică, consacrată în articolul 41 din Constituție. Din punctul de vedere al abordării contemporane în ceea ce privește politicile de reglementare a activității de întreprinzător și activităților de comerț, orice limitare a libertăților se prezumă a fi nejustificată. Această prezumție poate fi răsturnată, dacă susținătorii unor asemenea reglementări vor aduce argumente justificate și întemeiate că limitările sunt necesare reieșind din rațiuni de ordin economic și/sau social, că avantajele unei reglementări limitative depășesc în mod vădit inconvenientele și piedicile impuse agenților economici. În acest sens, reieșind din cele expuse mai sus, este vădit că tendința paternalismului în cazul de față restrânge nejustificat libertatea contractuală a comercianților și impune sarcini suplimentare pe seama acestora. Care este rațiunea stabilirii pe cale administrativă a unui termen limită pentru efectuarea plății în baza unui contract de drept civil, născut în baza liberei exprimări de voință a părților, persoane de drept privat? Care este rațiunea economică, juridică a sancționării de către serviciile administrației publice locale (conform competenței prevăzute de art. 42310 Cod contravențional) pentru nerespectarea acestui termen? Ce interes general, ce valoare, relații sociale sunt protejate prin instituirea unor asemenea măsuri? Este posibilă situația ca, în cazul neonorării obligației de achitare în termen a plății, comerciantul să achite pe de o parte, dobânda de întârziere și/sau clauza penală (după caz), iar pe de altă parte, să fie sancționat și de către agentul constatator pentru depășirea termenului de 30 de zile calendaristice. Probabil, la întrebările de mai sus pot răspunde doar legiuitorii, care se vor avocați fără a susține examenul de calificare, dar au o vastă experiență în materia dreptului, mai ales în drept civil.