Autor: Sergiu Muntean, avocat În practica multor state întâlnim situații în care organele de drept își asumă un rol activ, un rol de instigator la comiterea diferitor tipuri de infracțiuni. Cel mai des acest fapt se întâmplă în cazurile în care organelor de drept le parvin informații că o persoană anumită sau un anumit grup de persoane ar practica activități care cad sub incidența prevederilor Codului penal al statului respectiv și, din acel moment, în loc să investigheze pasiv acțiunile acestor persoane, organele de drept instigă la noi infracțiuni în scop de a atrage persoana la răspundere penală și de a-i aplica pedeaspa cuvenită. Din păcate, în legislația națională nu întâlnim prevederi cu privire la acest subiect, nici oferindu-i un aspect legal, nici condamnând un asemenea comportament. Instigarea venită din partea organelor de drept ale statului la comiterea unei fapte este prevăzută de Codul penal al Republicii Moldova. Totodată Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, prin intermediul jurisprudenței sale, interzice utilizarea unor asemenea practici, considerându-le ilegale și condamnă un asemenea comportament din partea Înaltelor Părți Contractante. În acest sens, la data de 8 martie 2016, CtEDO a făcut publică hotărârea în cauza Morari c. Moldovei, cererea nr. 65311/09, prin care Curtea a constatat, în unanimitate, violarea articolului 6 §1 din Convenție. În particular, în ianuarie 2008, poliția din mun. Bălți a publicat un anunț în ziar cu privire la solicitarea ajutorului în obținerea actelor românești, la care reclamantul a răspuns cu un apel. Ca urmare a acelui apel, reclamantul s-a întâlnit cu agentul sub acoperire care a spus că și el a fost în căutare de a obține un pașaport românesc. După câteva săptămâni, agentul l-a telefonat pe reclamant pentru a-l întreba dacă el a avut vreun succes în căutări. Reclamantul i-a spus agentului sub acoperire că a găsit pe cineva care ar putea ajuta, agentul sub acoperire a refuzat să contacteze direct persoana, dar a propus ca o altă persoană (agent sub acoperire) să acționeze ca intermediar în acest aranjament. La realizarea tranzacției, în luna aprilie 2008, reclamantul a fost reținut. Curtea a notat că: condamnarea reclamantului s-a bazat pe probele obținute în cadrul unei operațiuni sub acoperire și că fapta penală a avut loc în baza unor provocări ale organelor de drept în lipsa cărora această faptă nu ar fi existat. În cauzele Ramanauskas v. Lituania (par. 60) și Khudobin v. Rusia (par. 133-135), Curtea a reiterat acel fapt că: ”… în cazul în care un acuzat afirmă că a fost provocat să comită o infracțiune, instanțele penale trebuie să efectueze o examinare atentă a materialului din dosar, deoarece ca un proces să fie echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, toate probele obținute ca rezultat al unei provocari trebuie sa fie excluse…”. Curtea a stabilit că, ”atunci când un acuzat invocă faptul că a fost victima unei provocări, este sarcina autorităților judiciare de a examina situația de fapt și de a lua măsurile necesare pentru aflarea adevărului, cu scopul de a stabili dacă a existat o instigare, situație în care ele trebuie să tragă concluzii în conformitate cu Convenția” (CEDO, Ramanauskas versus Lituania). În cauza Constantin şi Stoian împotriva României, din 29 septembrie 2009, Curtea a reiterat în paragraful 55: pentru a constata dacă agentul de poliţie sub acoperire s-a limitat la ”investigarea activităţii infracţionale într-un mod în principal pasiv“ în prezenta cauză (a se vedea Ramanauskas, citată anterior), Curtea ţine seama de anumite consideraţii. Nimic din trecutul reclamanţilor nu a sugerat o predispoziţie spre traficul de droguri. Doar faptul că unul dintre ei era un consumator de droguri condamnat (a se vedea pct. 21), nu poate schimba concluzia Curţii. Curtea observă că procurorul nu a oferit detalii şi nici nu s-a referit la vreo probă obiectivă, cu privire la pretinsul comportament infracţional al reclamanţilor, în decizia sa de începere a urmăririi penale…”Fie că primul reclamant era sau nu la curent cu acţiunea poliţiei şi fie că al doilea reclamant a fost sau nu indus în eroare să accepte banii, faptele cauzei arată că, dacă nu ar fi existat solicitarea expresă a agentului de a cumpăra droguri, nu ar fi avut loc niciunul dintre evenimentele de la 18 noiembrie”. În cauza Sandu către Moldova, CtEDO menționează: Curtea a constatat în cauza Vanyan c. Rusiei (nr. 53203/99, §§ 45-50, 15 decembrie 2005) că problema provocării poate fi pusă chiar și în situațiile în care activitatea respectivă a fost efectuată de către o persoană privată care a acționat ca agent sub acoperire, în timp ce aceasta a fost de fapt organizată și condusă de către colaboratorii de poliție. Una dintre problemele principale în asemenea cazuri o reprezintă acel fapt că, atribuțiile organelor de drept ale statului sunt în principal de constatare, de sancționare a unui comportament penal etc. Însă, în cazul ”provocărilor” statul își asumă atribuția de a iniția o infracțiune în scopul de a pedepsi o persoană pe care tot ei au determinat-o la comiterea acesteia și care, posibil, nu era să comită o asemenea infracțiune niciodată dacă organele de drept ale statului nu l-ar fi instigat.
Totodată, instigând la comiterea de infracțiuni, statul crează riscul sau pericolul de a leza drepturile și libertățile terțelor persoane sau de a le produce prejudicii acestora.
Or, este împotriva tuturor prevederilor legale ca organele de drept să instige la comiterea de infracțiuni astfel, prin asemenea fapte, viciind toate acțiunile procesuale respective. În acest sens, statul este îndreptățit doar la investigarea pasivă a infracțiunilor, colectarea de probe prin diferite metode, infiltrarea agenților sub acoperire pentru investigarea infracțiunilor care deja au loc sau care se nasc la inițiativa terților și nicidecum nu la inițiativa organelor de drept. Există provocare din partea organelor de drept atunci când agenţii implicaţi nu se limitează la a examina de o manieră pur pasivă a activităţii ilicite, ci exercită asupra persoanei în cauză o influență de natură a o incita la comiterea unei infracţiuni, care altfel nu ar fi fost săvârşită. Incitare se aplică în scopul de a face posibilă constatarea infracţiunii, adică pentru a obţine dovezi şi pentru a trage la răspundere (Ramanauskas, Eurofinacom c. Franţei). În baza jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului se reţine existenţa ”provocării”, dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile:
  • Situaţia presupus infracţională tinde să fie probată prin solicitarea emanând de la o persoană ce avea sarcina să descopere infracţiunea, sau când există o invitaţie directă la comiterea unei infracţiuni din partea unui denunţător sau a unui martor anonim.
  • Lipsa oricărui indiciu că fapta ar fi fost săvârşită fără această intervenţie.
În astfel de caz, opinia subiectivă a autorilor este că, chiar și în situația în care bănuitul, invinuitul, inculpatul a recunoscut vina, nu ar fi echitabil ca persoana să fie condamnată pentru comiterea unei infracțiuni apărute în urma unei provocări din partea și la inițiativa agenților sub acoperire ai organelor de drept ale statului, în caz contrar aceștia depășindu-și vădit atribuțiile de serviciu, iar cetățeanului fiindu-i lezat dreptul la un proces echitabil. Or, este împotriva oricăror prevederi legale naționale și internaționale situația în care colaboratorii organelor de drept - instigă, inițiază, provoacă o persoană la comiterea unei infracțiuni în scopul de a o atrage la răspundere penală și de a-i aplica pedeapsă penală ulterior. Considerăm că admiterea probelor, apărute exclusiv în urma unei provocări din partea organelor de drept ale stalului și emiterea unei sentințe de condamnare în baza acestor probe, constituie un viciu fundamental în cadrul procedurilor penale, care a afectat hotărârea pronunţată, care poate fi invocată la orice etapă procesuală în procedurile naționale și chiar pentru a iniția o cale de atac extraordinară.