Magistrații trebuie să fie sancționați doar în cazul eşecurile provocate cu intenţie, printr-un abuz deliberat sau, dacă se poate demonstra, printr-o neglijenţă gravă, repetată şi serioasă. Acesta este concluzia Comisiei de la Veneţia la întrebările adresate de Curtea Constituţională a Republicii Moldova (CCM), privind răspunderea penală a judecătorilor, în baza articolul 307 din Codul penal. La începutul acestui an, după ce au fost deschise dosare penale pe numele a doi magistrați, în baza articolului 307, care se referă la pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri sau hotărâri contrare legii, președintele CCM, Alexandru Tănase a adresat Comisiei de la Veneţia următoarele întrebări:
  • Dacă este posibilă tragerea la răspundere penală în cazul unui judecător, pentru interpretarea legii, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor de către acesta, atunci când judecă un caz din faţa sa?
  • Dacă este posibil ca o casare a hotărârii unei instanţe inferioare de către o instanţă superioară să servească drept motiv pentru stabilirea ilegalităţii acelei hotărâri?
  • Dacă prevederea contestată asigură independenţa şi imparţialitatea judecătorilor într-un stat guvernat de preeminenţa dreptului?
Răspunsul la aceste întrebări a fost rezumat de către Comisia de la Veneţia, după cum urmează:
  • oricât de importantă ar fi libertatea judecătorilor în exerciţiul funcţiei lor, ea nu exclude tragerea la răspundere a acestora. Trebuie asigurat un echilibru între imunitatea magistraților, ca mijloc de protecţie împotriva presiunilor nepotrivite şi a abuzului din partea altor puteri ale statului sau din partea persoanelor (imunitatea funcţională) şi ideea că un judecător nu este deasupra legii (răspundere);
  • de vreme ce judecătorii pot fi traşi la răspundere penală pentru interpretarea unei legi, stabilirea faptelor sau evaluarea probelor, o asemenea răspundere operează doar în cazurile în care există rea-credinţă şi, dacă se poate demonstra, neglijenţă gravă;
  • judecătorii nu ar trebui traşi la răspundere pentru erorile judiciare care nu presupun existenţa relei-credinţe şi pentru diferenţele de interpretare a dreptului. Remediul principal pentru asemenea erori îl reprezintă procedura de contestare;
  • răspunderea penală şi cea disciplinară nu se exclud reciproc: sancţiunile disciplinare pot fi potrivite, totuşi, în cazul în care există o achitare în materie penală; de asemenea, împrejurarea că procedurile penale nu au fost iniţiate din cauza eșecului de a stabili vinovăţia penală sau faptele unui caz penal nu presupune că judecătorul în discuţie nu a comis o încălcare disciplinară, în special din cauza caracterului diferit al acestor tipuri de răspundere;
  • dacă conduita greşită a judecătorului este aptă să submineze încrederea publică în judiciar, este în interesul public să se instituie proceduri disciplinare împotriva acelui judecător. Totuşi, procedurile penale nu au în vedere aspectul disciplinar special al conduitei greşite, ci vinovăţia penală;
  • În concluzie: doar eşecurile provocate cu intenţie, printr-un abuz deliberat sau, dacă se poate demonstra, printr-o neglijenţă gravă, repetată şi serioasă ar trebui să dea naştere acţiunilor disciplinare şi sancţiunilor, răspunderii penale sau răspunderii civile.
Răspunsul complet al Comisiei de la Veneția poate fi accesat pe site-ul Curții Supreme de Justiție.