Autor: Andrei Moisei, specialist, Secția instruire, AGEPI Rolul obiectelor de proprietate intelectuală în promovarea și comercializarea produselor este cunoscut. Acestea au menirea să asigure funcționalitatea unui produs, în cazul unei invenții, sau să reflecte produsului în sine, în cazul unui design industrial. Una dintre tendinţele producătorilor este de a asigura o protecţie cât mai extinsă unui produs, utilizând în acest scop diverse obiecte de proprietate intelectuală. Această tendinţă se mai datorează și faptului că fiecare obiect de proprietate intelectuală, luat separat, are propriile limite de întindere a drepturilor, acestea fiind axate pe durata protecţiei, teritoriul protecţiei, precum și pe esenţa obiectelor de proprietate intelectuală:
  • revendicări – pentru invenţii, imagini;
  • clase – pentru mărci;
  • aspect exterior – pentru design.
De asemenea, este important să menţionăm că unul și același rezultat al creaţiei intelectuale poate fi protejat prin diverse obiecte de proprietate intelectuală, în acest sens existând anumite interferenţe în sistemul de protecţie a obiectelor de proprietate intelectuală. De exemplu, în calitate de marcă pot fi protejate forme tridimensionale care se referă atât la forma ambalajului, cât și la forma produsului în sine, etichetele, menite să individualizeze un produs, sunt înregistrate în calitate de desen industrial, nemaivorbind de mărcile constituite din opere de artă, picturi, sculpturi, muzică etc. La prima vedere, totul pare să fie normal. Legea permite astfel de înregistrări, iar producătorul are dreptul să-și aleagă modalitatea de promovare a produsului său. Cu toate acestea, fenomenul în cauză generează și unele îngrijorări, deoarece pot apărea anumite conflicte. Pentru a clarifica lucrurile, este necesar să ne distanţăm de principiile și procedurile ce stau la baza înregistrării unui obiect de proprietate intelectuală și să pornim de la modul de gândire al producătorului. În primul rând, de la tendinţa acestuia de a institui un monopol cât mai extins asupra unui concept, unei idei care, de fapt, nu poate fi protejată ca atare. Ideile pot fi geniale, însă, materializate într-o formă sau alta, acestea rămân deschise pentru concurenţi, care, din prea multă ingeniozitate, ar putea extinde variaţia de forme materializate pe baza aceleiași idei. Ideea materializată în forma unui design (model sau desen industrial) va asigura o protecţie limitată liniilor și culorilor obiectului, respectiv, modificarea acestora va permite înregistrarea unor forme noi, dar cu mici diferenţe faţă de cele ale designului iniţial. Scopul de bază în deţinerea unui monopol constă în capacitatea titularului de a interzice altor peroane utilizarea obiectului de proprietate intelectuală. În cazul menţionat mai sus, acţiunile titularului designului ar constitui încălcare doar în situaţia în care produsul concurentului ar avea o formă identică cu cea înregistrată sau ar fi atât de apropiată de aceasta încât nu ar putea fi făcută vreo distincţie. Principiul similitudinii și gradului de confuzie nu este relevant pentru design ca obiect de proprietate intelectuală, din care considerent acesta nici nu poate fi invocat faţă de concurenţi. Însă, acest principiu este foarte important în cazul unei mărci, Legea 38-XVI/2008 menţionând la art. 9, lit. b) că ”titularul mărcii este în drept să interzică terţilor să utilizeze un semn care, din cauza identităţii ori similitudinii cu marca înregistrată şi identităţii ori similitudinii produselor sau serviciilor acoperite de semn şi de marcă, generează riscul de confuzie în percepţia consumatorului”. Riscul de confuzie include şi riscul de asociere între semn şi marcă, respectiv, titularul unei mărci are o limită de drepturi mai extinsă. Prevederile menţionate fac ca sistemul de protecţie a mărcilor să fie unul mai atractiv pentru producători, în sensul că permite instituirea unui monopol. La prima vedere, s-ar părea că nu există vreo contradicţie, scopul înregistrării fiind, de fapt, deţinerea monopolului. Solicitantul este liber să decidă care va fi obiectul înregistrării, iar AGEPI va acţiona conform principiului: ”Primul venit – primul deservit”. Întrebarea care se impune ar fi: unde este conflictul? Să încercăm să pornim de la noţiunea de marcă. În conformitate cu art. 2 al Legii 38-XVI/2008, ”marcă este orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care serveşte la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice”. Deci, scopul înregistrării acesteia reiese din însăși noţiunea de ”marcă” și are ca obiectiv individualizarea produselor. Corect ar fi să ne întrebăm despre care produse este vorba? Pentru AGEPI este simplu. Există clasificatorul de Nisa și orice marcă, depusă pentru înregistrare, face referire la un produs sau la o categorie de produse din acest clasificator. Adică, există produsul și există producătorul, liber să aleagă forma mărcii care va individualiza acest produs. În cadrul examinării pentru acordarea protecţiei unei mărci este strict respectată corectitudinea clasificării produselor şi serviciilor conform clasificării de la Nisa. Ceea ce denaturează sistemul de protecţie a mărcilor este faptul că unele persoane ”ingenioase” folosesc acest sistem pentru a-și proteja și comercializa marca ca pe un produs în sine, clasele din clasificatorul Nisa asigurându-le monopolul pentru o ramură întreagă. Și în acest caz ar părea că totul este bine, dacă privim lucrurile de pe poziţia admiterii la înregistrare în calitate de marcă a formei produsului sau a ambalajului pentru produs, cum ar fi, de exemplu, forma unui cașcaval, a unui biscuit etc., în acest caz contând legătura dintre marcă și producătorul produsului, fabricantul de cașcaval sau de biscuiţi. Să vedem însă, încă o dată, care este semnificaţia noţiunii de marcă: ”Marcă este orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care serveşte la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice”. Adică, forma deosebită a cașcavalului, protejată în calitate de marcă, nu va permite altor producători de cașcaval să utilizeze o astfel de formă pentru cașcavalul său. La fel se întâmplă și în situaţia în care în calitate de marcă este protejat ambalajul produsului. În acest caz, ambalajul va avea menirea să individualizeze anume acest produs. Există și producători care, pentru a-și identifica produsele, utilizează în calitate de mărci forme tridimensionale. Situaţia pe care încercăm să o dezvăluim se referă la faptul că nu există o legătură între marca tridimensională, produsele pentru care a fost înregistrată și producătorul acestor produse. De exemplu, există marca ca produs și deţinătorul acesteia, adică este situaţia când marca prezintă o valoare în sine ca formă, indiferent de ingredientele din interiorul acestei forme. Acestea din urmă îi vor oferi obiectului destinat comercializării mai multă atractivitate și îi vor asigura monopolul despre care s-a vorbit anterior. Care sunt avantajele protecţiei operelor de design în calitate de marcă? Primul ar fi aria foarte extinsă de acoperire pentru un domeniu, dacă e să ne referim, de exemplu, la clasa 33 din clasificatorul Nisa. Monopolul obţinut în baza acestei clase va cuprinde tot domeniul vinificaţiei care, din start, este unul atractiv în Republica Moldova, inclusiv pentru turism. Alt avantaj ar fi perioada de protecţie nelimitată: din 10 în 10 ani la infinit. Și, nu în ultimul rând, posibilitatea invocării faţă de concurenţi a similitudinii și gradului de confuzie, ceea ce oferă posibilităţi mai mari de a ţine concurenţii la distanţă, fapt care nu poate fi obţinut prin sistemul de protecţie a operelor de artă decorativă și aplicată sau designului (model industrial). Adevărul este, că astfel de situaţii vor genera blocarea unor domenii ca, de exemplu, cel al ambalajelor sau formelor tradiţionale utilizate cu ocazia deferitelor sărbători. În prezent, varietatea acestor forme este posibilă datorită principiilor de protecţie a designului. Menţionăm că unele obiecte coexistă înregistrate în calitate de design, dar nu pot coexista în baza principiilor de înregistrare a mărcilor. Faptul că mărcile tridimensionale au un specific este evident, respectiv, sunt necesare și prevederi speciale cu referire la acest obiect. Este deja anecdotic exemplul când s-a ajuns să fie numărate doagele la butoi în căutarea unor diferenţe... Nu în zădar, în conflictele cu mărcile tridimensionale, de fiecare dată părţile se axează pe principiile protecţiei designului (modelului industrial). Considerăm că ar fi necesară revizuirea unor prevederi de principiu, care să interzică înregistrarea etichetelor ca desen industrial, dacă acestea nu pot fi admise la înregistrare în calitate de mărci și, respectiv, înregistrarea mărcilor tridimensionale în situaţia în care se dorește obţinerea unui monopol în comercializarea operelor de artă decorativă și aplicată în calitate de suvenir. Aceleași prevederi ar trebui să excludă instituirea blocajelor la nivel de idee prin utilizarea abuzivă a sistemului de protecţie a mărcilor. În concluzie vom sublinia că sistemul de protecţie a obiectelor de proprietate intelectuală necesită să fie ajustat în măsura în care să stimuleze dezvoltarea concurenţei și să preîntâmpine orice abuz care ar genera dezvoltarea concurenţei neloiale prin instituirea de blocaje și obţinerea unor profituri nejustificate.