Consumatorul îşi va putea exercita drepturile rezultate din existenţa viciului dacă va demonstra că acesta a existat la momentul când a intrat în posesia bunului, indiferent de momentul trecerii riscurilor, şi chiar dacă viciul este descoperit mai târziu. Totodată, dacă consumatorul, în termen de 6 luni de la intrarea în posesia bunului, constată un viciu, se prezumă că bunul a fost viciat în momentul intrării în posesie a bunului, cu excepţia cazului în care prezumţia nu este compatibilă cu felul bunului sau al viciului. Prevederea este stipulată în proiectul de modificare și completare a Codului civil. Art. 8081 interzice orice clauză, încheiată de consumator cu vânzătorul înainte ca vânzătorului să îi fie notificată descoperirea viciului, prin care, direct sau indirect, sunt excluse sau limitate drepturile prevăzute de lege ale consumatorului rezultate din existenţa viciului. Prin urmare, în contractele de consumator drepturile prevăzute de Cod, în partea ce ține de vicii, nu pot fi excluse sau limitate prin contract. Completările art. 804 sunt menite să îmbunătățească protecția consumatorului în ceea ce ține de drepturile acordate de garanţia comercială. Așadar, orice stipulaţie conform căreia garanţia comercială este condiționată de îndeplinirea de către consumator a oricărei formalităţi, aşa ca înregistrarea sau notificarea cumpărării, este nulă. Potrivit autorilor proiectului, eficacitatea unor prevederi din garanția comercială depinde de măsura în care ele sunt prevăzute clar în textul garanției:
  • prevederea conform căreia garanţia comercială se limitează doar la anumite părți ale bunului;
  • prevederea conform căreia se exclude sau se limitează obligaţia celui ce garantează în temeiul garanției comerciale în caz de defecţiune a bunului ca urmare a încălcarea condiţiilor de întreţinere prevăzute de instrucțiuni.
Un alt mecanism de protecție a consumatorului este inversarea sarcinii probațiunii. Dacă consumatorul înaintează pretenţii în interiorul termenului garanției comerciale, celui care garantează îi revine sarcina să demonstreze că:
  • bunul corespundea caracteristicilor stabilite în declaraţia de garanție sau în publicitatea respectivă;
  • defecţiunea bunului a avut loc din cauza folosirii sau păstrării lui necorespunzătoare, din cauza unui eveniment în afara controlului uneia dintre părţi sau dintr-o altă cauză care nu este imputabilă celui care a garantat.