Autor: Corina Digore, avocat, Casa de avocatură ”Digore” Răpirea internațională de minori reprezintă o temă tot mai actuală în Republica Moldova. Este o  traumă  trăită de foarte mulți părinți și copii, în contextul creșterii ratei divorțurilor în care sunt implicați minori și a mobilității din ce în ce mai mari a persoanelor, datorită fenomenului migrației populației peste hotarele țării. Experiența arată că, în numeroase cazuri, deplasarea nejustificată sau nereturnarea unui copil se datorează lipsei de cunoștințe din partea părintelui răpitor. De multe ori, părinții nu cunosc condițiile în care se pot deplasa dincolo de granițele statului cu copii lor sau etapele pe care trebuie să le parcurgă atunci când călătoresc în străinătate. Există situații în care, unul dintre părinți (de cele mai multe ori, acest lucru se întâmplă în căsătoriile încheiate între soți cu cetățenii diferite), deplasează copilul spre domiciliere din locul stabil de conviețuire, în țara sa natală fără acordul uneia dintre părți. Această situație intervine între părinții unui copil, ori între părinți și bunici, una din părți fiind cea care deplasează/reține ilicit un copil în alt loc decât cel al domiciliului său obișnuit. Sintagma ”răpirea internațională de copii” se referă la o procedură civilă administrativă sau judiciară. În materia înapoierii minorului în cazul deplasării sau refuzului înapoierii/reținerii ilicite a acestuia au aplicabilitate, la nivel internațional, dispoziițiile Convenției de la Haga din 25.10.1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, la care Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului. nr.1468-XIII din 29.01.98, în vigoare din 1 iulie 1998, denumită în continuare Convenţie. Înapoierea de urgenţă a copilului în ţara în care îşi are reședința obişnuită este motivată de necesitatea ca acesta să nu mai fie considerat proprietatea părinţilor săi, ci să fie recunoscut ca persoană cu drepturi şi necesităţi proprii. Astfel, adevărata victimă a răpirii este însuşi copilul, care riscă să-şi piardă brusc echilibrul suferind traumatismul de a fi separat de  părintele cu care a fost tot timpul. Aplicarea Convenției încetează când copilul are vârsta de 16 ani. Convenţia de la Haga are ca obiect:
  • de a asigura înapoierea imediată a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit în orice stat contractant;
  • de a face să se respecte efectiv în celelalte state contractante drepturile privind încredinţarea şi vizitarea, care există într-un stat contractant;
  • obligaţia de cooperare a autorităţilor centrale, prevăzută de art. 7, care implică cunoaşterea, aplicarea şi respectarea dispoziţiilor legale naţionale în materie.
Fiecare stat contractant desemnează o autoritate centrală însărcinată să satisfacă obligațiile ce-i sunt impuse prin Convenție. În baza art. 6 alin. 1 din Convenţie, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei este autoritatea centrală din Republica Moldova pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin Convenţie. În calitate de autoritate centrală moldovenească, Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei cooperează cu autorităţile centrale ale celorlalte state părţi la Convenţie şi colaborează cu instituţiile şi autorităţile moldovenești cu atribuţii în domeniul de aplicare a Convenţiei. Atribuţiile Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei în cazul în care Republica Moldova este – Stat solicitat:
  • de a primi de la autoritatea centrală străină sau direct de la reclamantul dintr-un stat contractant cererea de înapoiere a minorului deplasat sau reţinut ilicit pe teritoriul Republicii Moldova sau, după caz, a cererii privind organizarea sau exercitarea dreptului de vizită;
  • de a desfăşura toate demersurile necesare localizării copilului şi încercării de soluţionare a cererii pe cale amiabilă cu persoana răpitoare.
În cazul în care minorul nu este înapoiat de bunăvoie:
  • Ministerul Muncii, Protecției Sociale și Familiei din Republica Moldova sesizează instanţa judecătorească competentă în vederea soluţionării cauzei având ca obiect înapoierea copilului deplasat sau reţinut ilicit pe teritoriul Republicii Moldova;
  • asigură permanenta informare şi colaborare cu autoritatea centrală a statului solicitant.
Atribuţiile Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei în cazul în care Republica Moldova este – Stat solicitant:
  • primirea de la reclamant a cererii de înapoiere a unui copil ce a fost deplasat ori reţinut ilicit într-un alt stat contractant sau, după caz, a cererii privind organizarea sau exercitarea dreptului de vizită;
  • înaintarea cererii Autorităţii Centrale străine pe al cărei teritoriu se crede că s-ar putea afla minorul;
  • asigurarea colaborării între cele două autorităţi şi reclamant până la soluţionarea cererii.
Procedura se declanşează pe baza unei cereri de înapoiere, completate pe un formular-tip, care se transmite de către autoritatea centrală a statului solicitant (statul în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită) către autoritatea centrală a statului solicitat (statul în care se găseşte, la momentul transmiterii cererii de înapoiere) şi a unor documente care să justifice solicitarea (de ex.: hotărâre de încredinţare a minorului către părintele care face cererea, în cazul părinţilor divorţaţi). Ce acte sau informații sunt necesare pentru a depune o cerere de răpire internațională și înapoiere a minorului? Când se constată că copilul a fost deplasat într-un alt stat de către celălalt soț, fără intenția de înapoiere, cererea de răpire trebuie să cuprindă următoarele elemente:
  • informaţii privind identitatea reclamantului, a copilului şi a persoanei despre care se susţine că a luat sau a reţinut copilul;
  • data naşterii copilului, motivele pe care se sprijină reclamantul pentru a cere înapoierea copilului;
  • toate informaţiile disponibile privitoare la localizarea copilului şi identitatea persoanei cu care copilul este presupus a se afla, o fotografie a minorului;
  • copie autentificată a oricărei decizii sau acord utile, orice alt document util.
Toate actele trebuie prezentate în traducere certificată în limba statului solicitat. Autoritatea centrală a statului solicitat cu o cerere de înapoiere a unui minor, decide dacă cererea este admisibilă. În cazul în care, autoritatea sus-menţionată acceptă primirea cererii, sprijină reclamantul din statul solicitant să promoveze o acţiune în justiţie în vederea obţinerii înapoierii copilului. Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Haga, autorităţile administrative sau judiciare din statul contractant în care se află copilul, sunt ţinute să judece caracterul ilicit al deplasării sau reţinerii acestuia şi, în cazul în care au ajuns la concluzia că deplasarea sau reţinerea a fost ilicită, să ordone înapoierea sa în statul reşedinţei sale obişnuite. Autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgenţă în vederea înapoierii copilului. Dispoziţiile art. 11 §2 din Convenţie impune un termen limită de 6 săptămâni de la data sesizării autorităţii judiciare sau administrative, pentru ca aceasta să statueze înapoierea copilului. În caz contrar, prevederile aceluiaşi text dau reclamantului sau autorităţii centrale a statului solicitant posibilitatea să ceară o declaraţie asupra motivelor acestei întârzieri. Soluţionarea cu celeritate a cererii de înapoiere a unui copil rezultă şi din prevederile art. 11 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului Uniunii Europene din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti. Conform acestora, o instanţă sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil acţionează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern. Instanţa judecătorească pronunţă hotărârea, cu excepţia cazului în care aceasta se dovedeşte imposibilă din cauza unor împrejurări excepţionale, în cel mult şase săptămâni de la sesizarea sa. Prevederi concordante cu cele ale Convenţiei şi Regulamentului întâlnim în dreptul intern în art. 192 alin. (2) al Codului de procedură civilă al Republicii Moldova, potrivit căruia cauzele având ca obiect apărarea drepturilor și intereselor minorului se soluţionează de urgenţă. Situațiile privind reunirea copiilor cu părinţii lor necesită o soluţionare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu aceștia. Dacă de la data deplasării sau reţinerii ilicite a copilului şi până la momentul introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul s-a scurs o perioadă de mai puţin de un an, art. 12 §1 din Convenţie stabileşte regula că autoritatea sesizată trebuie să dispună înapoierea sa imediată. Condiții:
  1. Copilul cu privire la care ambii părinți exercită autoritatea părintească și care are reședința obișnuită în statul A, este reținut de către unul dintre părinți în statul B, fără acordul celuilalt părinte.
  2. Autoritatea părintească sau dreptul la încredințare în limbajul Convenției, se referă exclusiv la dreptul fiecărui părinte de a decide cu privire la stabilirea locuinței minorului. Acest drept poate să rezulte fie dintr-o hotărâre judecătorească anterioară, fie din normele de drept ale statului de unde se susține că a fost copilul răpit – statul A.
  3. În sensul Convenției, nu doar un părinte poate invoca o situație de răpire, ci și o altă persoană sau instituție care avea dreptul să decidă cu privire la locuința copilului.
  4. Autoritatea părintească în sensul Convenției trebuie efectiv exercitată imediat înaintea presupusei răpiri internaționale.
  5. Stabilirea statului de reședință obișnuită se realizează de către instanța care soluționează cererea de răpire. Dacă îndeplinirea acestei condiții este contestată de părintele presupus răpitor, în sensul că se susține că minorul nu avea reședința obișnuită în statul A, instanța de judecată urmează să analizeze această chestiune în concret. În cazul în care nu se poate stabili statul de reședință obișnuită a copilului prin nicio metodă, se va considera că statul de reședință este cel în care copilul locuia imediat înaintea presupusei răpiri. Pentru stabilirea reședinței obișnuite, instanța va avea în vedere exclusiv situația de fapt existentă imediat înaintea presupusei răpiri, nu ceea ce s-a întâmplat ulterior. De exemplu, este irelevant dacă copilul, ulterior presupusei răpiri, a petrecut o perioadă mai mare de timp în statul B decât petrecuse în statul A.
  6. Răpirea unui copil se referă la una dintre urmatoarele situații: – copilul este deplasat în statul B fără acordul părintelui care acuză răpirea; – copilul este deplasat în statul B cu acordul celuilalt părinte, însa doar pentru o perioadă determinată de timp, situația ilegală fiind neîntoarcerea copilului în statul A. De exemplu, atunci când unul dintre părinți este de acord cu deplasarea copilului, însoțit de celălalt părinte, în statul B în scop pur turistic, dar la finalizarea vacanței, copilul nu este înapoiat în statul A.
  7. Acordul părintelui reclamant trebuie să lipsească atât la momentul presupusei răpiri, cât și la momentul soluționării cererii. Dacă acest acord intervine până la soluționarea cererii, cererea este respinsa.
  8. Opinia copilului este relevantă într-o astfel de cauză. În conformitate cu textul Convenției, instanța îl va audia în mod obligatoriu pe minor, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani și opțional, dacă este de vârstă mai mică, de fiecare dată în prezența unui psiholog. De opinia minorului se va ține cont în funcție de gradul său de maturitate.
Excepții:
  1. Atunci când între presupusa răpire internațională, indiferent dacă este vorba despre o deplasare sau o neîntoarcere și momentul în care părintele din statul A a demarat procedurile de solicitare a reîntoarcerii a trecut mai mult de 1 an, iar minorul s-a adaptat/integrat în noul său mediu în statul B.
  2. Atunci când întoarcerea copilului l-ar plasat într-o situație inacceptabilă, existând un risc grav ca înapoierea să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau să-l situeze într-o situație intolerabilă. Această excepție se referă la existența unor motive obiective din cauza cărora reîntoarcerea copilului în statul A ar putea fi periculoasă pentru creșterea și dezvoltarea acestuia.
Excepţiile de la regula înapoierii imediate a copilului, astfel cum sunt prevăzute de art. 12, 13 şi 20 din Convenţie, trebuie abordate cu maximă atenţie, pentru a nu duce la o întârziere a soluţionării cererii de fond, precum şi să nu constituie, pe acest considerent, un caz de neînapoiere a copilului, motivat pe schimbarea situaţiei inițiale. Excepţiile la înapoierea copilului trebuie să fie aplicate ca atare, ceea ce  implică o interpretare  restrictivă, pentru a se evita ca prevederile Convenţiei să devină literă moartă. În fapt, Convenţia se bazează în totalitate pe respingerea unanimă a fenomenului deplasărilor ilicite a copiilor şi pe convingerea că cea mai bună metodă de a le combate, la nivel internaţional, este de a nu le recunoaşte consecinţele juridice. Acest fenomen al răpirii minorilor, fără consimțământul celuilalt părinte, a fost condamnat în repetate rânduri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Monory vs. România și Ungaria, Ignaccolo-Zenide vs. România, Cauza Pini și Bertani,  Manera și Atripaldi vs. România,Lafargue vs. România,Keegan vs. Irlanda, Neulinger și Shuruk vs. ElvețiaDeak vs. România și Marea Britanie.