În studiul publicat pe pagina www.csj.md, președintele Curții Supreme de Justiție, Mihai Poalelungi, scrie că ”în societatea noastră aflată în tranziție, în care se consideră că rudenia și legăturile de afaceri reprezintă virtuți existențiale și, adesea, rețete ale succesului, cetățenii de bună-credință pun tot mai mult accent pe răspunderea guvernării lato sensu (mă refer la toate cele trei puteri în stat). Disponibilitatea informațiilor referitoare la modul în care își exercită atribuțiile funcționarii de stat, mai ales că sunt plătiți din bugetul public, este esențială. Presa de investigație din Republica Moldova și-a aplecat privirea, de câțiva ani, asupra situației nu tocmai impecabile din justiție. Jurnaliștii din această sferă participă la ședințele de judecată în care sunt implicate figuri politice și din sectorul public sau rude ale acestora și trag adesea semnale de alarmă atunci când hotărârile judecătorești sunt motivate prost sau au un deznodământ neașteptat. Când nu participă la ședințele de judecată, ei studiază hotărârile judecătorești publicate pe portalul instanțelor și caută conexiuni între protagoniștii lor și decidenții din sfera politică. Accesul la numele părților din hotărârile judecătorești neanonimizate este esențial pentru activitatea prolifică a presei și pentru buna-informare a publicului din Republica Moldova. Lordul Sumption susține într-o opinie recentă, care a fost publicată în traducere pe pagina web a Curții Supreme de Justiție din Republica Moldova, că ”media echivalează cu ochii și cu urechile unui public mai larg, care ar fi absolut îndreptățit să participe la procesele de judecată, dar nu poate să o facă, din motive pur practice”. Același public nu are timp să citească toate hotărârile judecătorești. El nu poate compara, iar asta pentru că uneori nu are pregătirea necesară, soluțiile contradictorii ale unor instanțe care s-au pronunțat în privința unor circumstanțe de fapt similare, în baza acelorași legi. O fac jurnaliștii profesioniști în locul lor. Din acest motiv, majoritatea cetățenilor pot afla ce se întâmplă în lumea justiției doar prin intermediul presei. Ei, cetățenii, au dreptul de a primi informații de la presă, adică „dreptul de a nu fi ținuți în întuneric”, iar presa are dreptul de a accesa informațiile necesare în acest sens. Dacă ar fi adoptată, propunerea anonimizării hotărârilor judecătorești ar lovi în chiar esența libertății de exprimare a presei. Nu aș putea să nu-l citez pe lordul Roger, judecătorul care a redactat opinia majorității din Guardian News and Media Ltd & Ors in HM Treasury v Ahmed & Ors, un caz din 2010 judecat de către Curtea Supremă a Regatului Unit: ”Cât valorează un nume? Foarte mult, ar răspunde presa. Asta pentru că povestirile despre persoane cunoscute sunt mai atractive pentru cititori decât cele despre persoanele neidentificate. Nimic altceva decât natura umană. Și iată de ce, bineînțeles, chiar atunci când prezintă informații despre dezastrele grave, jurnaliștii caută, de obicei, subiecte despre cum au fost afectate persoanele private. Captarea atenției cititorilor prin povestirile scrise ține de tehnica prezentării, iar Curtea Europeană subliniază că articolul 10 nu protejează doar substanța ideilor și a informațiilor, ci și forma în care sunt comunicate acestea: News Verlags GmbH & Co KG v. Austria (2000) 31 EHRR 246, 256, para. 39 … Pe scurt, lordul Hoffmann a observat în Campbell v. MGN Ltd [2004] 2 AC 457, 474, para. 59, că ”judecătorii nu sunt redactori de ziare”. Vezi și lordul Hope de Craighead în In re British Broadcasting Corpn [2010] 1 AC 145, para. 25. Nu este doar o chestiune de deferență manifestată față de independența editorială. Judecătorii recunosc faptul că redactorii știu mai bine cum să-și prezinte marfa de o manieră care va provoca interesul cititorilor publicației lor și care îi va ajuta astfel să asimileze informațiile. Obligaţia de a le comunica într-o formă abstractă, austeră, lipsită de o mare parte din interesul său pur omenesc, ar putea foarte bine să conducă la două efecte: comunicarea să nu fie citită, iar informațiile să nu fie transmise. În fine, o asemenea abordare ar putea ameninţa viaţa ziarelor şi a revistelor, care pot să informeze publicul doar dacă atrag suficienţi cititori şi doar dacă fac destui bani pentru a-şi continua activitatea”. Nu mi-am propus să fac, în analiza mea, un studiu de drept comparat, pentru că îmi este suficientă practica de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aici, regula este că informațiile transmise în legătură cu o cerere, atât în procedura scrisă, cât și în cea orală, inclusiv informațiile despre reclamant sau despre terți, sunt accesibile pentru public. Părțile trebuie să fie conștiente că prezentarea faptelor, precum și deciziile și hotărârile Curții sunt publicate, de obicei, în baza de date HUDOC de pe site-ul Curții. Cererea de anonimizare trebuie făcută atunci când se completează formularul cererii sau cât de curând după acest moment. În ambele cazuri, reclamantul trebuie să motiveze această cerere și să specifice impactul pe care l-ar putea avea publicarea asupra sa. Curtea poate autoriza anonimizarea sau o poate dispune din proprie inițiativă – Regula 471 (4) din Regulamentul Curții. Cred, de asemenea, că unele soluții care sunt acceptate în democrațiile avansate pot fi dăunătoare în democrațiile aflate în tranziție. Germania, de exemplu, urmează practica rigidă a anonimizării hotărârilor judecătorești de mai mult de un secol, adică dinaintea adoptării Legii ei fundamentale. Uneori, tradiția are un cuvânt greu de spus, de rând cu profesionalismul judecătorilor germani și cu încrederea în justiție existentă în acea societate. Dacă în Germania doar 8% din populație crede că în sectorul justiției se ia și se dă mită, atunci în Republica Moldova proporția este de 80%.6 Curios este că, de cele mai multe ori, presa germană află numele unor justițiabili atunci când aceștia se plâng în fața Curții de încălcarea drepturilor garantate de Convenție de către autoritățile germane. Pe de altă parte, Curtea Federală de Justiție din Germania refuză să hotărască, după o atentă punere în balanță, în favoarea unor persoane care și-au executat pedepsele și care solicită anonimizarea reportajelor din arhivele on-line ale unor instituții publice de presă, reportaje despre procesele lor penale ce conțin detalii personale, dând prioritate libertății de exprimare. Câteva cauze de acest gen se află acum pe rolul Curții de la Strasbourg. Între un conflict dintre un drept la respectarea vieții private lipsit de vigoare și un drept puternic la libertatea de exprimare, cu accentele puse corect pe nevoia de informare și pe pericolul neștiinței – realități existente într-un stat aflat în tranziție, dreptul la libertatea de exprimare câștigă. Metodele auxiliare de asigurare a unui mecanism de acces automatizat pentru jurnaliști la textul întreg al hotărârilor judecătorești sunt periculoase. Și jurnaliștii, și bloggerii, și simplii cetățeni își pot manifesta rolul de câini de pază ai societății sau de cititori după cum aleg: deschis sau sub anonimat (a se vedea, mutatis mutandis, Sanoma Uitgevers B.V. v. Olanda, 14 septembrie 2010, § 71). Obligarea acesor observatori și comentatori de a se înregistra pentru a putea consulta textul integral al hotărârilor lovește, din nou, în esența libertății lor de exprimare, pentru că ei nu ar mai putea acționa sub anonimat. Pericolul ca presa sau simplii cetățeni să încalce un drept slab la respectarea vieții private a justițiabililor cu numele publicate în hotărârile judecătorești de pe internet poate fi remediat prin intermediul acțiunii în răspundere civilă delictuală. Încălcarea unui drept puternic la libertatea de exprimare prin anonimizarea hotărârilor judecătorești și prin instituirea unui acces controlat la textul deplin al acestora afectează întreaga democrație și întregul edificiu al statului de drept, putând avea consecințe iremediabile mai ales în materie de încredere în justiție”, scrie Mihai Poalelungi în articolul despre anonimizarea hotărârilor judecătorești. Președintele CSJ a conchis: ”Susțin așadar, în acest articol, ideea că în circumstanțele existente în Republica Moldova, o politică ce dezavantajează un număr redus de persoane prin ingerința într-un aspect marginal al dreptului la respectarea vieții private este, totuși, justificată, cel puțin pe termen mediu, pentru că ne face mai bună comunitatea ca întreg. Am încercat să tratez în doar câteva pagini o problemă care merită, cu siguranță, o evaluare mai amplă. Pentru aceasta este necesar efortul conjugat al tuturor celor interesați și de bună-credință”.