Guvernul Republicii Moldova trebuie să implementeze cât mai rapid reformele promise de curând, prin reprezentanții Ministerului Justiției: internarea tuturor persoanelor cu dizabilități mintale la etapa aplicării arestului preventiv, crearea unei secții special adaptate pentru aceste persoane în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie din Chișinău și efectuarea adecvată procedurilor de expertiză psihiatrică. O spune președintele Curții Supreme de Justiție, Mihai Poalelungi, într-un articol - Pledoarie pentru conștientizarea respectării obligațiilor pozitive care decurg din Convenție. O apreciere mai târzie despre două cazuri nefericite, referitor la cazul lui Andrei Brăguță, care a decedat în penitenciar. Președintele CSJ nu crede că reformele structurale sunt suficiente. Și asta că, pe lângă implementarea acestor reforme, este necesară și o schimbare a mentalității procurorilor și a judecătorilor de care depinde, în mod efectiv, viața persoanelor care suferă de boli mintale, acuzate de comiterea unor infracțiuni. ”Într-o falsă percepție a lor, potrivit căreia nu ar avea competențele de a solicita și de a dispune internarea acestor persoane, ei trebuie să fie buni să și le creeze. Procurorii și judecătorii reprezintă, uneori, ultimele centre de rezistență împotriva morții care a hotărât să bată în ușa unor tineri cu probleme mintale prea devreme și prea violent. Aplicarea efectivă a drepturilor omului presupune exact acest fapt. Să nu te plângi că ”ai multe alte lucruri pe capul tău”, când societatea ți-a acordat încrederea de a avea grijă și de membrii ei nenorociți de destin. Să nu sacrifici drepturile omului invocând mărunțișuri. Să nu dezonorezi ideea nobilă de justiție prin necunoașterea ta”, susține Mihai Poalelungi. Președintele CSJ mai spune că dacă li se va dovedi vinovăția, făptuitorii trebuie să aibă parte de cele mai corecte condamnări, care să-i ajute să realizeze gravitatea acțiunilor sau a omisiunilor lor și să-și corecteze concepțiile de viață într-un stat de drept, democratic, care proclamă ca valori supreme și care garantează demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane și dreptatea. Mihai Poalelungi vorbește despre interpretările care au fost oferite în aceste situații, arătând cum putea fi evitat deznodământul lor. Sarcina probei și lipsa ”documentelor confirmatoare” ale bolii Președintele CSJ susține că, deși procurorii și judecătorul au obligația cunoașterii principiilor generale enunțate în jurisprudența Curții cu referire la acest aspect, a fost surprins să citească afirmațiile procurorilor de caz. Primul a susținut că tânărul reținut ”s-a dat în spectacol şi în faţa judecătorului, l-a numit cu cuvinte indecente, l-a ameninţat. Avea un comportament absolut neadecvat”. Întrebat fiind de ce nu l-a dus la spitalul de psihiatrie, procurorul menționează că nu avea documente confirmatoare, cum nu avea nici judecătorul de caz. Procurorul din cel de-al doilea caz afirmă despre cel de-al doilea tânăr că ”nu ştia că este bolnav de o boală psihică”, pentru că nu avea niciun document. ”În mod inexplicabil și contrar oricărui standard european privind sarcina probei în asemenea cazuri, tinerii suferinzi de boli mintale trebuiau să le prezinte, așadar, procurorilor și judecătorului documente care să le confirme starea de sănătate mintală, pentru a nu fi închiși în locurile de detenție obișnuite. Impunerea unei asemenea practici omite să aibă în vedere dificultatea persoanelor care suferă de boli mintale de a prezenta probe în sprijinul lor”, susține Mihai Poalelungi. Președintele CSJ  explică că, în linii mari, sarcina probării unei anumite situații de fapt este strâns legată de specificitatea circumstanțelor. ”Îmi este greu să-mi imaginez cum ai putea cere, în calitate de procuror sau de judecător, certificate și dovezi despre starea unei persoane care ”s-a dat în spectacol şi în faţa judecătorului, l-a numit cu cuvinte indecente, l-a ameninţat” și care ”avea un comportament absolut neadecvat” chiar de la această persoană. Numai aceste constatări ar fi fost suficiente să ridice dubii privind starea sănătății mintale a persoanei reținute. Prezentarea unui certificat privind starea de sănătate mintală a persoanei reținute chiar de către aceasta, într-un termen scurt, deși ea fusese reținută până atunci în „izolator”, poate fi ușor încadrată în categoria utopiilor”, a precizat Mihai Poalelungi. Oare procurorii nu au obligația implicită de a căuta probe în sprijinul, nu doar în defavoarea persoanelor acuzate de comiterea unor infracțiuni? Răspunsul la această întrebare este a fortiori valabil în cazul judecătorilor, cu referire la misiunea lor de asigurare a justiției și de control al acțiunilor procurorilor. Tragedia putea fi evitată, în primul caz, prin contactarea telefonică a funcționarilor care țin evidența persoanelor cu deficiențe mintale în Republica Moldova. În cel de-al doilea caz, putea fi dispusă efectuarea unei expertize. Probabil că respectarea obligațiilor pozitive pe care le impune art. 3 din Convenție și a legislației clare a Republicii Moldova în această materie a constituit un efort prea mare. Obligația asigurării unei îngrijiri medicale speciale și a unui tratament adecvat pentru deținuții care suferă de boli mintale Întrebat de ce a solicitat în instanţă mandatul de arestare și nu internarea forţată la psihiatrie, dacă a observat că tânărul din primul caz manifestă un comportament inadecvat, procurorul a afirmat că acest fapt ”nu ţine de competenţa sa. Nu intră nici în competenţele judecătorului de instrucţie. Judecătorii au şi aşa prea multe pe capul lor, ce s-ar întâmpla dacă li se va pune în sarcina lor și internarea forţată la psihiatrie?”. Președintele CSJ precizează că, de principiu, potrivit art. 185 alin. (1) din Codul de procedură penală, arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului, a învinuitului sau a inculpatului în stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Însă pentru a fi compatibilă cu art. 3 din Convenție, privarea de libertate a persoanelor care suferă de boli mintale, ca și a celor care au dizabilități fizice, poate reclama o îngrijire medicală specială și un tratament adecvat. Înainte de a aplica o măsură privativă de libertate în cazul unei persoane care suferă de boli mintale trebuie să evaluezi gradul vulnerabilității persoanei, așa cum prevăd standardele articolului 3 din Convenție, iar pentru aceasta trebuie să dispui efectuarea unei expertize de specialitate. Există norme exprese și clare în Codul de procedură penală al Republicii Moldova care instituie obligativitatea unei asemenea expertize. Articolul 143 (1) p. 3), 3¹) și 6) din Cod stabilește că expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea stării psihice şi fizice a bănuitului, a învinuitului sau a inculpatului – în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal; pentru constatarea stării psihice şi fizice a persoanei în privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură, tratamente inumane sau degradante, în alte cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză. De asemenea, potrivit articolului 490 (2) din Cod, când se constată existența unei boli psihice a persoanei în privința căreia se efectuează urmărirea penală, judecătorul de instrucție trebuie să dispună, în baza demersului procurorului, internarea ei într-o instituție medicală, în condițiile prevăzute de articolul 152, cu obligația ca instanța de judecată să verifice periodic, dar nu mai puțin de o dată la șase luni, necesitatea continuării aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical. Dacă mai există dubii privind competențele judecătorilor în aceste situații, Legea nr. 1402 din 16 decembrie 1997 privind sănătatea mintală prevede, la articolul 13, că persoanei suferinde de tulburări psihice care a săvârșit acțiuni periculoase pentru societate i se aplică măsuri medicale coercitive în baza hotărârii judecătorești, în modul stabilit de Codul penal și de Codul de procedură penală. Aceste măsuri medicale sunt aduse la îndeplinire în instituțiile de psihiatrie ale organelor de ocrotire a sănătății. În același sens, articolul 288 din Codul de executare al Republicii Moldova stabilește modul de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical în instituțiile psihiatrice și atribuțiile instanțelor de judecată în acest proces. În cazul Aerts v. Belgia, 30 iulie 1998, un cetățean arestat pentru că și-a atacat fosta soție cu un ciocan a fost plasat în detenție mai întâi într-o celulă de două persoane, apoi într-un salon al secției de psihiatrie a penitenciarului. Curtea a reiterat, la paragraful 46 al hotărârii, că detenția trebuie să aibă loc potrivit unei proceduri prevăzute de ”căile legale” și să fie ”legală”. Convenția se referă aici mai ales la dreptul național și stabilește obligația conformării cu regulile substanțiale și procedurale ale dreptului național. Însă ea mai cere ca orice privare de libertate să respecte scopul articolului 5, și anume pe cel de a proteja persoana de practicile arbitrarii. Mai mult, trebuie să existe o legătură între motivul privării permise a libertății și locul și condițiile de detenție. În principiu, ”detenția” unei persoane cu boli mintale va fi ”legală”, în scopul punctului (2) al paragrafului 1 al articolului 5 din Convenție, dacă are loc într-un spital, într-o clinică sau într-o altă instituție adecvată. Dar secția psihiatrică a penitenciarului în care fusese arestat cetățeanul belgian nu putea fi considerată ca o instituție adecvată pentru deținerea persoanelor cu boli mintale, unde acestea nu puteau avea parte de atenție medicală constantă sau de un mediu terapeutic, după cum o menționează chiar observațiile unui raport al Guvernului belgian. Relația dintre scopul detenției și condițiile în care aceasta a avut loc a fost una deficitară, fapt care a condus Curtea la constatarea existenței unei încălcări a articolului 5 § 1 (§§49-50). Într-o cauză recentă de Mare Cameră, Murray v. Olanda, 26 aprilie 2016, Curtea a subliniat că lipsa unei îngrijiri medicale adecvate pentru persoanele aflate în detenţie poate angaja răspunderea statelor în baza articolului 3 din Convenţie. Obligaţiile care decurg în baza acestei prevederi pot ajunge până la a-i impune unui stat transferul deţinuţilor în cadrul unor instituţii speciale, unde aceştia să aibă parte de un tratament adecvat (§ 105). În cazul deţinuţilor cu boli mintale, evaluarea conformităţii condiţiilor particulare ale detenţiei lor cu standardele articolului 3 trebuie să aibă în vedere vulnerabilitatea lor şi, în unele cazuri, incapacitatea lor de a formula cereri în mod coerent sau chiar deloc cu privire la modul în care sunt afectaţi de un anumit tratament. Nu este suficient ca aceştia să fie examinaţi şi diagnosticaţi; trebuie asigurate tratamentul adecvat pentru problema diagnosticată şi supravegherea medicală corespunzătoare (§ 106). ”Este la înțelegerea oricărui jurist cu cunoștințe minime în domeniul drepturilor omului că a trimite o persoană care suferă de boli mintale în condiții de arest preventiv care nu-i respectă demnitatea umană poate face incidente articolul 3 și articolul 5 din Convenție, iar uneori articolul 2, așa cum s-a întâmplat în primul caz pe care l-am adus în discuție. Și aceste persoane se bucură de drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenție și de Constituție. A susține contrariul presupune să le discriminezi și să-ți încalci obligațiile internaționale”, mai precizează Mihai Poalelungi. Principiul autorității de lucru interpretat a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului Potrivit acestui principiu, ”obligația legislativelor și a tribunalelor naționale de a respecta Convenția, așa cum este interpretată aceasta de către Curte, se referă și la încălcările constatate în privința altor țări”. Cu alte cuvinte, dacă în privința unei probleme existente într-un stat-membru la Convenție Curtea a constatat existența unei încălcări, statul care se confruntă cu o problemă similară trebuie să o remedieze înainte de a fi condamnat și el. Această abordare decurge din condiția bunei-credințe în materie de respectare a obligațiilor asumate și ajută statele să evite nu doar rușinea, pe plan internațional, ci și eventualitatea plății de compensații morale și materiale victimelor. În hotărârea-pilot W.D. v. Belgia, 6 septembrie 2016, Curtea a constatat că statul belgian a întreprins paşi semnificativi în contextul unei reforme majore a protejării sănătăţii mintale şi a internării care pot contribui la reducerea fenomenului deţinerii în penitenciare a delincvenţilor care suferă de boli psihice şi a consecinţelor acestuia (§168). Curtea a salutat paşii parcurşi şi avuţi în vedere de către autorităţile naţionale şi a încurajat guvernul belgian să-şi continue eforturile în vederea reducerii numărului de persoane cu deficienţe mintale internate care au comis infracţiuni sau delicte şi care nu beneficiază de o consiliere terapeutică adecvată, în cadrul secţiilor psihiatrice ale penitenciarelor, inclusiv în vederea redefinirii, prin analiza reformei legislative în desfăşurare din Belgia, a criteriilor care justifică măsura internării (§169). De asemenea, Curtea a salutat obiectivul stabilit prin lege de a acorda sprijin terapeutic personalizat, în funcţie de persoana internată, în vederea reintegrării ei în societate (§170). Guvernului belgian i s-a acordat o perioadă de doi ani pentru a analiza situaţia de ansamblu, inclusiv pentru a lua măsurile necesare în vederea implementării reformei legislative, dar şi în vederea analizării situaţiei reclamanţilor care au depus cereri în faţa Curţii înainte de pronunţarea hotărârii şi a eventualilor reclamanţi care vor sesiza Curtea ulterior (§173).