Despăgubiri de peste 13 milioane de euro pentru proprietarii unui imobil care a fost demolat de autorități. Hotărârea a fost adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) în cauza Sharxhi și alții v. Albania, proceduri administrative. Curtea a constatat că eșecul autorităților naționale de a se conforma cu o încheiere judecătorească de suspendare a demolării unei proprietăți rezidențiale este încălcare. Reclamanții erau proprietari de apartamente și de magazine într-o clădire rezidențială și de serviciu. În anul 2013, fără o notificare prealabilă, funcționarii Inspectoratului Național de Construcții și Planificare Urbană, ajutați de poliție, au înconjurat reședința, au îngrădit-o cu bandă galbenă și i-au împiedicat pe rezidenți să intre în apartamentele lor. Reclamanții au formulat o cerere în fața Curții de District, care a emis o încheiere de suspendare a demolării. Ulterior, Consiliul Miniștrilor a emis o decizie care dispunea exproprierea reședinței în interes public și care le acorda compensații rezidenților, iar reședința a fost demolată. Procedurile referitoare la cuantumul compensațiilor au fost suspendate în ianuarie 2015 de către Curtea Supremă. Reclamanții s-au plâns în fața Curții Europene că, în consecința ignorării încheierii curții administrative de către autorități, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. Aceștia s-au mai plâns de existența unei interferențe în posesia nestingherită a bunurilor lor, în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1, și de lipsa unui remediu efectiv pe plan național, în baza articolului 13. În drept – Articolul 6 § 1: Punerea în executare a unei hotărâri pronunțate de un tribunal – inclusiv a unei hotărâri pronunțate în cadrul unor proceduri provizorii – trebuia considerată parte integrantă a ”procesului” în scopurile articolului 6. Dreptul de acces la un tribunal garantat de acest articol ar fi fost iluzoriu dacă sistemul juridic al unui stat contractant ar fi permis ca o hotărâre judecătorească definitivă obligatorie sau o încheiere interlocutorie emisă până la pronunțarea unei hotărâri definitive să rămână neoperantă, în detrimentul uneia dintre părți. Acest principiu avea o importanță și mai mare în contextul procedurilor administrative referitoare la un litigiu al cărui rezultat era decisiv pentru drepturile cu caracter civil ale părții litigante. Nu s-a contestat aplicabilitatea articolului 6 § 1 în procedurile provizorii. Încheierea provizorie care se referea la orice autoritate a fost emisă în vederea împiedicării oricărei demolări posibile a clădirii reclamanților și trebuia să rămână în vigoare până la pronunțarea unei hotărâri pe fond. Înainte ca tribunalele naționale să decidă în privința fondului cauzei, Consiliul Miniștrilor a decis că Reședința Jon trebuie expropriată în interes public, iar clădirea demolată. Prin urmare, punerea în executare a încheierii provizorii și rezultatul procedurilor principale au devenit redundante. Tribunalele naționale de la toate nivelurile au observat că autoritățile albaneze au eșuat să se conformeze, în practică, cu încheierea provizorie, lipsind articolul 6 § 1 de orice efect util. În concluzie, cu unanimitate s-a decis că a fost încălcare. Totodată, reclamanții s-au plâns că autoritățile au eșuat să pună în executare măsura provizorie, fapt care i-a împiedicat să aibă parte de o examinare adecvată a fondului cauzei. Principiul preeminenței dreptului pe care statele contractante s-au angajat să-l respecte atunci când au ratificat Convenția includea obligația de a garanta faptul că autoritățile competente pun în aplicare remediile judiciare, atunci când acestea sunt posibile. La acea dată, nu exista niciun remediu efectiv în Albania în privința lipsei punerii în executare a unei hotărâri definitive și a duratei procedurilor. În afară de a face o constatare declarativă a existenței unei încălcări atunci când hotărârile judecătorești definitive nu sunt puse în executare, Curtea Constituțională nu a putut oferi alt mijloc de redresare pentru remedierea situației. În aceste circumstanțe, nu a existat niciun remediu efectiv disponibil pentru reclamanți în privința lipsei punerii în executare a încheierii provizorii. Și în această parte Curtea a contat că a fost încălcare. De asemenea, reclamenților li s-a interzis accesul pe proprietățile lor pe o durată de o lună și au pierdut astfel, în mod efectiv, controlul complet al proprietăților lor și posibilitatea de a le folosi și de a beneficia de acestea. Interzicerea continuă a accesului în scopul demolării reședinței a constituit o interferență în posesia nestingherită a bunurilor lor, interferență care nu era prevăzută de dreptul național, pentru că autoritățile au ignorat încheierea de suspendare emisă de tribunalele naționale. În hotărâre se mai menționează că, tribunalele naționale nu le-au acordat reclamanților nicio compensație cu privire la confiscarea clădirii. Prin urmare, aceștia nu au avut parte de un remediu efectiv în scopurile articolului 13 din Convenție, fiind astfel admisă încă o încălcare. Demolarea clădirii i-a privat pe reclamanți de orice posibilitate de viitor de a beneficia de proprietățile lor. În aceste circumstanțe, a existat o interferență în drepturile lor de proprietate sub forma unei ”lipsiri”. Au existat preocupări legitime cu privire la caracterul adecvat al unei proceduri în care autoritățile puteau decide, într-o perioadă atât de scurtă de timp, exproprierea proprietăților reclamanților în interes public și purcederea imediată la demolare. Tribunalele naționale au conchis în hotărârile lor că atât eșecul autorităților de a respecta încheierea de suspendare, cât și demolarea reședinței au fost ilegale. Întreaga procedură privind exproprierea reclamanților s-a desfășurat în pripă și a contravenit în mod manifest dreptului național. Cauza referitoare la cuantumul compensației era pendinte în fața Curții Supreme din 2014. În ianuarie 2015, Curtea Supremă a suspendat procedurile fără să ofere vreun motiv. Reclamanții nu au fost depăgubiți încă. Întârzierea de patru ani în plata compensațiilor către reclamanți, care și-au pierdut casele și bunurile, nu putea fi considerată efectivă. Reclamanții nu au avut parte de un remediu efectiv pentru încălcarea invocată a drepturilor lor în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, Curtea a decis că toți reclamanții trebuie să primească prejudicii materiale în valoare de 13.098.600 euro. Totodată, primul și al doilea reclament vor primi câte 7.800 de euro despăgubiri morale, iar restul 17 vor împărți suma de 13.000 de euro. Curtea a mai constatat existența unor încălcări ale articolului 8 cu privire la dreptul reclamanților la respectarea domiciliului lor, date fiind confiscarea și îngrădirea clădirii, și ale articolului 13 coroborat cu articolul 8 din cauza lipsei unui remediu efectiv în acest sens. Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova.