Un avocat solicită Curții Constituționale controlul constituționalității art. 321, alin (2), pct. 2 din Codul de procedură penală, care prevede participarea inculpatului la judecarea cauzei și efectele neprezentării lui.

Potrivit unei modificări recente la Cod, în partea ce vizează articolul contestat, refuzul inculpatului de a participa la ședință se confirmă inclusiv de instituția penitenciară, iar autorul sesizării pretinde că aceasta nu este un observator obiectiv și dezinteresat, ceea ce împiedică inculpatul să-și exercite dreptul la apărare.

Până la modificarea Codului, în iulie 2018, refuzul putea fi confirmat doar de apărătorul inculpatului.

Potrivit autorului sesizării, lăsând la latitudinea penitenciarului ”procedura de confirmare a refuzului” se creează premise pentru interpretarea abuzivă a legii, deoarece aceasta nu distinge criteriile refuzului sau modul de exprimare a acestuia. Autorul consideră că este greu de identificat ce refuz cade sub incidența normei ce vizează efectele neprezentării inculpatului la ședință.

De asemenea, avocatul consideră că în cazul confirmării refuzului inculpatului de a se prezenta la ședință, din textul legii nu rezultă clar dacă numai refuzul direct sau voalat se include în sfera excepțiilor de la participarea în ședință sau dacă pentru includerea în sfera excepțiilor este suficient ca administrația penitenciarului să-și formeze o concluzie referitor la refuzul inculpatului de a se prezenta la ședință ca modalitate alternativă.

Apărătorul care a sesizat Curtea consideră că acest articol nu respectă cerințele de calitate ale legii, în special claritatea și previzibilitatea.

Avocatul notează, de asemenea, că articolul contestat pune semnul de egalitate în materia constatării refuzului inculpatului ca atribuție a unei instanțe obiective și nepărtinitoare, pe de o parte, care are atribuția exclusivă de a constata refuzul inculpatului și o instituție derivată a puterii executive pe de altă parte, ceea ce creează paralelism juridic.

Potrivit apărătorului, legea prevede posibilitatea aducerii silite a inculpatului pentru confirmarea refuzului în fața instanței, iar norma contestată reprezintă ”un apendice de ordin juridic” de natură să substituie instanța.

Autorul notează astfel că sub aspectul competenței de a confirma refuzul inculpatului de a se prezenta la ședință, instituția este reglementată prin două norme cu conținut diferit. Pe de o parte, judecătorul sau completul investit cu judecarea cauzei (art. 321, alin. (21)) din CPP), iar pe de altă parte, apărătorul ca garant al respectării drepturilor omului (art. 321, alin (2), pct.2 din CPP) în situația confirmării refuzului de către apărător sau de către administrația locului de detenție.

Avocatul consideră că dispozițiile art. 321, alin (2), pct.2 din CPP în partea criticată introduc o soluție legislativă contrară normei constituționale în materia dreptului la apărare și generează confuzii de aplicare a legii.

Autorul sesizării mai notează că omisiunea de a aduce inculpatul în fața instanței în favoarea soluției de constatare a refuzului de a se prezenta în instanță lasă loc de interpretări abuzive. De asemenea, notează avocatul, simpla constatare și confirmare a refuzului realizată de administrația penitenciarului presupune o ingerință în exercițiul drepturilor fundamentale, în special, restrânge nejustificat libertatea individuală.

Totodată, potrivit sesizării, posibilitatea conferită instanței de a aprecia asupra refuzului inculpatului dă expresie prevederilor constituționale, care stabilesc că judecătorii sunt independenți și se supun doar legii. Autorul consideră că această garanție nu poate fi asigurată în cazurile în care administrația din penitenciar confirmă refuzul.

Avocatul susține că prin neaducerea inculpatului la judecată, sub constatarea prin formalism excesiv al refuzului acestuia, se aduc grave atingeri a dreptului la apărare.

Avocatul și-a exprimat opinia că aducerea inculpatului la ședință trebuie să fie obligatoie pentru ca dreptul la apărare să fie efectiv garantat.

Precizăm că articolul vizat în sesizare a fost modificat în luna iulie 2018, prin acordarea competenței de confirmare a refuzului inclusiv administrației locului de detenție.