Autor: Olesea Nastas, E-DREPT Există regi trădați și regi care nu au fost trădați de istorie. Ca rege și comandant de oști nu ești obligat să lupți ca un infanterist sau ca un călăreț oarecare, nu-i așa? E suficient să te limitezi la un „Înainte!”, ca toată lumea să îți dea ascultare. Și, da, ai dreptate. Pentru că anume așa e firesc, e normal. Un comandant e prea valoros pentru o armată, pentru un popor, ca să se expună mai mult decât e cazul. E de înțeles, cum ar ieși. În ciuda acestui conformism, au existat și regi care au strigat „După mine!”. Pe ei istoria nu doar că nu i-a uitat, ci continuă să-i iubească cu aceeași patimă. Oare cum o fi să fii mai mult decât un purtător de titlu, a? Trebuie să fie tare grozav... Conceptul clasic de mentoring în avocatura moldovenească încă nu și-a dobândit teritoriul care i se cuvine. Stă cu chirie, pe undeva. Și e păcat. Chiar e mare păcat, ar zice inimoșii noștri strămoși vestici. Dar ce e mentoring-ul, mai întâi de toate? Încă din cele mai vechi timpuri (clasica Grecie ar fi un reper), tinerii mișunau prin preajma vârstnicilor pentru a fura experiență, pentru a învăța, pentru a-și perfecționa deprinderile sau pentru a-și îmbunătăți calitativ atitudinea profesională și nu numai. Cam despre asta e vorba și azi. Așadar, conceptul de mentoring implică un parteneriat în cadrul căruia cei experimentați îi asistă pe cei mai puțin experimentați în procesul lor de dezvoltare profesională (și personală, eventual). Prof. David Clutterbuck, mai nou, definește mentoring-ul ca un instrument puternic, ideal atunci când ne dorim să ajutăm oamenii să crească sau când se află în fața unei perioade de tranziție, indiferent de sfera lor de activitate. Pe acest fundal, relația de mentoring în avocatură implică legătura dintre un avocat-mentor și un avocat-discipol, în cadrul căreia primul facilitează dezvoltarea celui de al doilea prin transferul de cunoștințe și experiențe juridice. Din păcate, venerabilul statut de avocat-maestru în legislația moldovenească este prea puțin reglementat, ca să-i contureze tiparul și să-i desfășoare însemnătatea. „Avocatul stagiar activează sub supravegherea avocatului îndrumător”, zice Legea cu privire la avocatură, cu coarda vocală încordată. Prea lipsit de importanță. Prea sărac vorbește. Îndrumarea profesională a avocatului stagiar e obligatorie să fie asigurată de un avocat îndrumător care a consimțit în acest sens prin contractul încheiat. Iar acest lucru nu e facultativ. E imperativ, cum ar veni. Prin urmare, simplu fapt că „așa se cere” generează atitudinea caracterizată prin respectarea strictă a formei în dauna fondului. O atitudine conformistă, dacă vrei. Și chiar nu ar fi o problemă, dacă realitatea nu ar înregistra o atitudine exagerat de protocolară. Nesinceră, pe alocuri. Faptul că un tânăr cu ambiția de a deveni avocat are un anumit mentor (avocat îndrumător, în limbajul legii) e numai pentru că așa îi este impus, nu că așa vrea el sau că așa vrea mentorul. Mă rog, se prezumă că dorința e deliberată și bilaterală, însă practica ne vorbește despre un formalism teribil în acest sens. Arhicunoscut. Și ar putea fi altfel. Am putea fi mai pretențioși. Chiar am putea să ne respectăm mai mult, la urma urmei. Și unii, și alții. Atunci? Pe de o parte, nu există dorința arzătoare de a avea un model de viață profesională – un maestru care să te inspire, să te impulsioneze și care efectiv să te crească. Iar pe undeva, e de înțeles. Imediat după licență te trezești față în față cu viața și plutești fără o direcție concretă. Accepți ceea ce ți se sugerează, ori accepți pe oricine te acceptă. Brut spus, accepți ceea ce ți se dă. Fără măcar să te gândești că vrei mai mult. Că poți mai mult. Că meriți mai mult. Și că, pur și simplu, ulterior îți va trebui mai mult. Pe de altă parte, nu există deschiderea de a oferi. Fiecare avocat bun, cu experiență și cu performanță, învață totul din greu. Și din mers, de altfel. Respectiv, nu prea vrea să se împartă cu altcineva – cu tine, cu mine sau cu oricare din noi. Să fie un simplu samaritean nu prea îl încântă. Și nici nu prea se dă în vânt să-și pună în joc propria imagine, cărând vreun începător în spate (despre care încă nici nu știe dacă îi merită sau nu spatele). În plus, time is money. Și cum nimeni nu îi poate asigura „investiția”, nu își asumă niciun risc. Cu toate acestea, fiecare din noi are primite șansele sale în viață. Atât în cea personală, cât și în cea profesională. Șanse mari, pe care atunci când suntem singuri cu noi le recunoaștem și le slăvim importanța. Posibilități de reușită care ne duc cu gândul la procese umane, nu la procese mecanice. Ocazii favorabile, dar oferite din încredere. Încrederea în ceea ce eram, în ceea ce puteam deveni. Ce crezi? Chiar și maeștrii, da. Și anume despre asta ar trebui să fie vorba în mentoring. Relația de mentoring este despre dăruire, despre dăruirea de sine. Însă ca să dai mult, trebuie să fii mult. Și nu orice poate oferi în detrimentul său. Trebuie să fie tare grozavi cei care o pot face, nu-i așa? Istoria să-i claseze. Next post: „Avocatul-maestru, în varianta old school”