Viorica Bejan, avocat, Biroul asociat de avocați „Gladei și Partenerii” Este demonstrat, o reputație dobândită grijuliu în zeci de ani ar putea fi pierdută în câteva minute datorită unui comentariu defăimător. Mai mult, internetul poate accelera distrugerea reputației până la câteva secunde. Atacul asupra business-ului prin răspândirea de informații false este pe cât de creativ în modalități, pe atât de divers în declarații. Mai jos, unele exemple ipotetice:
  • un acționar/asociat acuză public societatea de „atacuri raider”, încheierea de tranzacții ilegale sau neplata la buget a taxelor;
  • un client nemulțumit creează un „copycat” site, cu o adresă web similară cu numele companiei, cu plasarea de imagini și de informații incorecte, ce denotă o calitate inferioară a bunurilor/serviciilor prestate;
  • un comunicat de presă comercial acuză rivalul de manipularea pieței;
  • un activist din domeniul protecției mediului acuză, în mod fals, o companie de poluarea unui râu;
  • o clinică de chirurgie cosmetologică acuză un rival că ar fi avut o rată mai mare de complicații la intervențiile chirurgicale;
  • un blogger acuză o companie de declarații false cu privire la rezultatele preliminare de explorare într-o zonă considerată a fi bogată în zăcăminte naturale;
  • o companie este acuzată că nu ar deține drepturile de proprietate intelectuală în privința filmului ce îl distribuie.
În acest caz, un răspuns juridic prompt poate ajuta la contracararea efectelor destructive cauzate de astfel de atacuri. Cazuri recente din practica noastră confirmă faptul că legea protejează contra defăimării, de rând cu celelalte persoane, și reputația companiilor (dar și a oamenilor de afaceri). Subiectul este unul foarte complex, însă vom încerca să nuanțăm cele mai importante aspecte și să venim cu unele recomandări. Conform Legii nr. 64/2010 cu privire la libertate de exprimare (Legea nr. 64/2010) defăimarea este răspândirea informaţiei false care lezează onoarea, demnitatea şi/sau reputaţia profesională a persoanei, iar informație este orice expunere de fapt, opinie sau idee sub formă de text, sunet şi/sau imagine. Aceeași Lege prevede că o persoană poate fi trasă la răspundere dacă:
  • a răspândit relatări false cu privire la fapte, faptele fiind definite ca orice eveniment, proces sau fenomen care a avut sau are loc în condiţii concrete de loc şi timp şi a cărui veridicitate poate fi dovedită;
  • a răspândit judecăți de valoare fără substrat factologic suficient (numite în jurisprudența CtEDO ca „opinii excesive”), acestea fiind judecăți de valoare care se bazează pe fapte care nu au avut loc sau pe fapte care au avut loc, dar a căror expunere este denaturată până la falsitate;
  • a lansat injurii, adică exprimări verbale, scrise sau nonverbale care ofensează intenţionat persoana şi care contravine normelor de conduită general acceptate într-o societate democratică.
Cu alte cuvinte, defăimarea unei companii este răspândirea (de exemplu, prin publicare, comunicate de presă etc.) intenționată a unei informații false și prejudiciabile, ce are tendința de a afecta reputația companiei în aprecierea persoanelor rezonabile din societate. Pentru a reuși în acțiunea cu privire la defăimare, reclamantul trebuie să dovedească următoarele:
  1. Este informația falsă?
Restabilirea în drepturi a companiei se va face doar dacă s-a constatat că informaţia este falsă. Verificarea trebuie să se facă în raport cu momentul răspândirii, şi nu în raport cu momentul când s-a intentat acţiunea sau s-a emis hotărârea judecătorească.
  1. Este informația defăimătoare?
Caracterul defăimător al informaţiei nu se prezumă, iar acest fapt trebuie dovedit de compania reclamantă. Unele informaţii pot fi calificate atât ca defăimătoare, cât şi lipsite de acest caracter, în funcţie de modul de percepere, de aprecierea subiectivă, de situaţia concretă, de context, de persoanele în rândul cărora este răspândită informaţia. Un atac lansat asupra produselor sau serviciilor unei companii prin răspândire de informații este defăimător în cazul în care afectează integritatea, competența sau alți indici ai reputației afacerii. Într-un final, contează efectul global al declarației răspândite. Conform Legii nr.64/2010, în cazul existenţei unor dubii rezonabile cu privire la caracterul defăimător al informaţiei, situaţia se va interpreta împotriva restricţionării libertăţii de exprimare. Iată de ce, stabilirea defăimării necesită o examinare minuţioasă a circumstanțelor în care a fost a răspândită, precum și argumente bine conturate.
  1. Permite informația identificarea persoanei vizate în informație?
Problema nu este atât faptul dacă pârâtul intenționat se referă la compania reclamantă, ci dacă cei care citesc sau aud declarația vor înțelege, în mod rezonabil, că această informație se referă la reclamant. Adică, destinatarii efectivi ai declarației defăimătoare trebuie să o asocieze cu reclamantul. O companie poate fi identificată în mod suficient, chiar dacă nu este numită, în cazul în care se face o referire la cineva care exercită un control în cadrul companiei sau pentru care compania în cauză are o anumită responsabilitate, de exemplu, directorii sau angajații săi. Points faibles Primo, Legea nr.64/2010 stabilește că nu va putea fi intentată o acţiune cu privire la defăimare pentru declaraţia făcută (i) de către Preşedintele Republicii Moldova şi deputaţii în Parlament în exercitarea mandatului; (ii) de către participanţii la proces, inclusiv martorii, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în cadrul urmăririi penale sau al unui proces judiciar; (iii) în cererile, scrisorile sau plângerile cu privire la încălcarea drepturilor şi a intereselor legitime, expediate autorităţilor publice pentru examinare. Secundo, judecăţile de valoare (definite de Legea nr.64/2010 drept opinii, comentarii, teorii sau idei care reflectă atitudinea faţă de un fapt, a cărei veridicitate este imposibil de dovedit) nu pot fi dezminţite prin hotărârea judecăţii. Ele, însă, pot fi dezbătute prin polemică, adică răspuns (replică, comentariu). La fel, nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru stilul umoristic şi satiric, dacă prin folosirea acestuia nu se induce în eroare publicul în privinţa faptelor. Tertio, acțiunea în dezmințire poate fi respinsă dacă pârâtul va reuși să demonstreze că (i) informaţia nu este defăimătoare şi/sau nu îl vizează pe reclamant; (ii) informaţia răspândită constituie o judecată de valoare care se bazează pe un substrat factologic suficient; (iii) la momentul răspândirii informaţiei, deşi a luat toate măsurile de diligenţă, nu putea şti că prin acţiunile sale contribuie la răspândirea relatărilor false cu privire la fapte sau a judecăţilor de valoare fără substrat factologic suficient; (iv) informaţia răspândită este de interes public. Quarto, Legea nr.64/2010 mai prevede că libertatea de exprimare a mass-mediei este garantată de către stat și că nimeni nu poate interzice sau împiedica mass-media să răspândească informaţii de interes public decât în condiţiile legii. Totuși, aceeași Lege nr.64/2010, dar şi CEDO, nu garantează o libertate de exprimare nelimitată chiar şi în ceea ce priveşte relatările presei cu privire la interes public deosebit. Exercitarea acestei libertăţi presupune obligaţii şi responsabilităţi care, conform art.10 par.2 din CEDO, se aplică presei. Aceste obligaţii şi responsabilităţi pot avea însemnătate când există o întrebare cu privire la atacul asupra reputaţiei unor persoane private şi subminarea drepturilor altor persoane (fapt constatat în jurisprudența constantă a CtEDO). Or, potrivit art. 34 alin. (4) din Constituţie, mijloacele de informare în masă, publice sau private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. Despăgubiri Din practica noastră, am constatat că instanțele naționale au o abordare și un tratament diferit față de reclamanții-persoane fizice și reclamanții corporativi (companii) în ce privește acordarea de despăgubiri. Un reclamant corporativ ar putea să fie despăgubit dacă va demonstra că defăimarea i-a afectat (prejudiciu efectiv) sau ar putea sa îi afecteze (venit ratat) în mod direct afacerea: scăderea activelor, a vânzărilor, pierderea clienților, etc. Practica judiciară recentă indică faptul că o companie nu poate recupera daune pentru un prejudiciul adus reputației sale, fără a dovedi pierderi efective în afaceri. Acestea fiind spuse, potențialii reclamanți corporativi în acțiunile cu privire la defăimare ar trebui să fie avertizați că, în lipsa dovezilor de pierderi în afaceri, despăgubirea încasată va fi probabil modestă. În ce privește compensarea prejudiciilor morale cauzate de mass-media prin răspândirea unor informaţii de interes public care s-au dovedit a fi false sau fără un substrat factologic suficient, Legea nr.64/2010 menționează că acestea se efectuează doar în cazul în care mass-media a acţionat cu rea-credinţă sau cu încălcarea altor obligaţii profesionale. Considerațiuni strategice Există o serie de strategii pe care o companie ar trebui să le aibă în arsenal atunci când se confruntă cu afirmații defăimătoare lansate în adresa sa. Deci:
  • Atunci când o companie suspectează că o afirmație defăimătoare ar putea să îi afecteze reputația, este prudent să adopte un atitudine multi - direcționată, axată pe păstrarea clienților, dar și a probelor. Site-urile pe care apar declarații defăimătoare trebuie să fie imprimate și păstrate copiile de pe acestea. Angajații care interacționează cu clienții sau cu publicul în general și au observat publicațiile defăimătoare trebuie instruiți să păstreze note precise și exacte cu privire la toate comentariile în legătură cu aceste publicații. La fel, ar putea fi utilă instalarea/asigurarea unei linii telefonice pentru ca clienții să pună întrebări cu privire la declarațiile defăimătoare răspândite.
  • Prin cererea prealabilă (care, conform Legii nr.64/2010 este obligatorie), se va cere autorului informaţiei şi/sau persoanei juridice care a răspândit-o rectificarea sau dezminţirea informaţiei defăimătoare, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor şi compensarea prejudiciului cauzat. La fel, prin cererea prealabilă se poate cere confirmarea că defăimarea nu se va repeta, că toate copiile declarației defăimătoare au fost distruse sau că aceste copii au fost șterse de pe toate site-urile. Prin cererea prealabilă se poate cere și lista tuturor locurilor în care declarația defăimătoare a fost răspândită/publicată. În cele din urmă, prin cererea prealabilă ar trebui să se solicite asigurări că declarații defăimătoare suplimentare nu vor fi răspândite. Recomandăm ca cererea prealabilă să fie suficient de detaliată (cu citarea expresă a declarațiilor considerate defăimătoare, cu explicarea faptului că acestea sunt false etc.) pentru ca să dea dovadă de credibilitate a plângerii, dar și pentru a oferi destinatarului posibilitatea de a investiga defăimarea și de a o contracara.
  • Rectificarea sau dezminţirea informaţiei, acordarea dreptului la replică sau exprimarea scuzelor se efectuează în termen de 15 zile de la data examinării cererii prealabile, iar dacă informaţia a fost răspândită de mass-media şi publicaţia sau emisiunea care a răspândit această informaţie apare mai rar decât o dată la 15 zile, în următorul număr sau emisiune.
  • În cazul în care autorul informaţiei sau persoana juridică care a răspândit informaţia refuză să satisfacă integral sau parţial cerinţele din cererea prealabilă, compania lezată poate depune o cerere de chemare în judecată în instanţa competentă (Judecătoria Comercială de Circumscripție) în termen de 30 de zile. Acest termen curge din data primirii răspunsului la cererea prealabilă sau din data expirării termenului pentru examinarea cererii prealabile.
  • Acțiunea în justiție se poate exercita prin două mijloace: rectificarea sau dezminţirea informaţiei; repararea prejudiciului moral şi material cauzat.
  • Pârât în cauzele cu privire la defăimare poate fi persoana fizică sau juridică care a răspândit informaţia, autorul informaţiei şi, după caz, persoana de la care a fost preluată informaţia. În acţiunea care conţine cerinţa privind dezminţirea informaţiilor răspândite în mijloacele de informare în masă, în calitate de pârâţi figurează autorul şi organul de informare în masă (redacţia, editura, agenţia etc.).
Libertatea de exprimare sau reputația profesională? De parcă am putea sa alegem una dintre cele două prerogative. Ambele sunt drepturi fundamentale. Nici libertatea de exprimare şi nici apărarea reputaţiei profesionale nu sunt absolute şi nu au prioritate una în faţa alteia. Exercitarea ambelor drepturi, însă, presupune totodată și respectarea anumitor condiții, or este deja un adevăr dovedit istoric că „o libertate fără limite ucide libertatea” (H. de Balzac).