O abordare ştiinţifică şi mai pragmatică se regăseşte în „Kirk’s Fire Investigation” o carte scrisă de John DeHaan (2002), iar într-o manieră mai tehnică în NFPA 921 (National Fire Protection Association Guide Number 921 – Ghidul Asociației Naţionale de Protecţie împotriva Incendiilor, nr. 921) (Guide to Arson and Explosion Investigation – Ghidul privind investigarea incendierilor premeditate şi a exploziilor). În ambele surse procedurile, descrise pas cu pas, implică analize şi prelevări de materiale cu ajutorul mijloacelor tehnice. Este un proces de formulare a unei ipoteze şi de verificare a acesteia similar metodologiei ştiinţifice, care duc spre acceptarea sau respingerea ipotezelor alternative. Se iau măsuri de precauţie pentru a nu afecta nicio urmă de la locul faptei. „Modelul” unui anume incendiu este comparat cu cele realizate în condiţiile altor incendii pentru a stabili noi ipoteze şi orientări ale investigaţiei. În spiritul tradiţiilor dreptului anglo-saxon, legea privind incendierile premeditate solicită ca focul să acceadă la o anumită structură provocând ca rezultat arderea. Exploziile sunt tratate ca „arderi” în sensul legii. Nu prezintă importanţă cum are loc procesul de ardere. Regula în dreptul anglo-saxon stabileşte că indiferent cât de superficială este arderea, incendierea este consumată. În unele state se face diferenţa între „acoperirea cu funingine” (prejudiciul cauzat de fum), „dogorire” (brizanţă), „carbonizare” (când suprafeţele exterioare sunt distruse) etc., dar esenţial este că structura nu trebuie să ardă din temelii. Tipul structurii şi mărimea pagubei sunt circumstanţe care trebuie luate în consideraţie. O incendiere se poate produce în interiorul unei case dacă obiectul deteriorat se apreciază ca fixat permanent. Se consideră ca atare chiuvetele, sursele de iluminat şi electrocasnicele; bunuri personale precum mobila, îmbrăcămintea sau documentele de regulă nu se includ. În temeiul legii există diferenţă între „aprindere a focului” şi „ardere”, întrucât este posibil ca focul să fi fost aprins, dar stins înainte ca orice ardere să se producă. Din aceste motive este important să se citească cu acurateţe textul statutului. Dacă limbajul statutar conţine conjuncţia „SAU” între „aprindere a focului” şi „ardere”atunci statul respectiv consideră ca există incendiere chiar dacă nu vor surveni arderi. Incendierea este o infracţiune, care se comite, de regulă cu o intenţie generală mai mult decât cu intenţie specifică. În sistemul de drept comun latura subiectivă în cazul incendierilor presupune intenţia („willfully and maliciously” – intenţionat şi cu premeditare), dar reieșind din intenţia generală a infracţiunii, premeditarea poate fi dedusă din însuşi actul criminal. Tot ce este necesar să se demonstreze este că persoana (la orice nivel de intenţie prevăzut de Codul Penal Model, chiar şi din neglijenţă, deşi fapta respectivă, în unele state se califică drept ardere din neglijenţă) a pornit focul. Cu toate acestea, incendierea nu presupune totdeauna intenţia criminală. Departamentul de pompieri şi nu poliţia va determina dacă focul este de origine incendiară (ca opus celui de origine necunoscută). Un inspector al incendiilor va declara în instanţă că el/ea de asemenea a suspectat incendierea premeditată, pentru ca ulterior un alt expert să fie chemat în scopul coroborării opiniei inspectorului. Ştiinţa criminalistică în devenire – profiling-ul incendiatorului Numeroase motive determină incendierea: recompensa materială, convingerile politice, tăinuirea unei alte infracţiuni, necesitatea de a obţine atenţie, răzbunarea, mânia. O teză fundamentală a profilingului comportamental ţine de faptul că dacă se cunoaşte „ce” şi „de ce”, „cine” va putea fi stabilit. De aceea, câteodată, profilerii comportamentului sunt chemaţi pentru a depune mărturii în instanţă în cazurile privind incendierile. Ca regulă, aceştia prezintă rezultate ale cercetărilor care sugerează profilul incendiatorului tipic drept un subiect care ar putea avea o boală psihică gravă şi/sau ar putea fi sub influenţa unor substanţe la momentul săvârşirii infracţiunii, ceea ce poate pleda în favoarea responsabilităţii reduse. O apărare bazată totalmente pe piromanie, de regulă, nu duce la efectele scontate, deoarece cazurile de piromanie în medicina legală sunt foarte rare. Mai jos se găseşte un sumar al unor trăsături bine-stabilite ale personalităţii incendiatorilor, reieşind din studiile realizate în SUA: Vârsta: 10-14 (26%), majoritatea sub 18 (51%) dacă este adult, atunci după 20 (ani) însă niciodată peste 35 ani; motivul este răzbunarea sau profitul. Sexul: 9 din 10 cazuri (90%) este bărbat; dacă este femeie, motivul este răzbunarea. Rasa: 3 din 4 cazuri (75%) un reprezentat al rasei europoide; rasa negroidă (20%) dacă infracţiunea se comite pentru prima dată; Nativii Americani constituie cel de-al treilea grup major al incendiatorilor. Clasa: majoritatea provin din clasele inferioare şi clasa muncitoare; clasa mijlocie poate comite asemenea infracţiuni ca act de vandalism sau pentru senzaţii. IQ: marea majoritate este subnormală (70-90) cu 22% diagnosticaţi ca retardaţi (sub 70), în cazuri rare – genii. Familia: tatăl lipseşte sau este abuziv, probleme emoţionale în trecut cu familia/mama. Şcoala: probleme la învăţătura şi de obicei sunt restanţieri la studiu, rămânând repetent, ca regulă în clasa a X-a; cei mai mici (clasele VI-a- VIII-a) – ca act de vandalism. Semenii: inadaptabili social, probleme interpersonale cu reprezentanţii sexului opus; slabi din punct de vedere fizic şi emoţional în raport cu semenii. Serviciul: de regulă alege poziţia de servil, la care ulterior renunţă (manifestă atât ambivalenţă cât şi antipatie faţă de cei reprimaţi de autoritate); neangajat în cazul în care este vandal; infracţiunea o săvârşeşte cu scop de profit sau pentru senzaţii. Cazierul judiciar: multiple infracţiuni comise în perioada minoratului, infracţiuni contra patrimoniului; majoritatea au fost supuşicarestării. Drogurile/alcoolul: nu constituie o problemă. Mental: lipsa remuşcărilor se poate prezenta ca psihopatie, dar de regulă constituie rezultatul unei stări disociative obsesiv-convulsive similară celei de trans (în momentul aprinderii focului). Arestarea: majoritatea rămân la locul faptei cu excepţia cazului incendierii din motive de răzbunare, cu scopul ascunderii unei alte infracţiuni, sau săvârșirii infracţiunii cu scop de profit. Unii încearcă să se sinucidă încuindu-se în încăperea incendiată; mărturisesc cel mai uşor prin cooperare. Alte tipuri de incendiatori (decât cei care comit infracţiunea pentru profit sau pentru a ascunde o altă faptă prejudiciabilă şi care constituie 22%): Incendierea ca răzbunare (41%) – factorul determinant este o ofensă reală sau imaginară care a avut loc luni sau ani în urmă; atacul este orientat pe rivali individuali, pe o reţea de afaceri, pe şcoli, sau infrastructură cu care făptuitorul este legat. Incendierea pentru senzaţii (30%) – factorul declanşator este plictiseala, fiorii sexuali ai ciclului sau nevoia de atenţie; atacul este orientat spre obiective mari sau amplasate în aer liber, precum parcurile, zonele de construcţii, arenele sau zonele locative. Incendierea ca act de vandalism (7%) – factorul declanşator sunt problemele familiale sau presiunile semenilor; atacul este ca regulă orientat spre instituţiile de învăţământ, dar şi asupra spaţiilor/zonelor în aer liber sau caselor de locuit. Incendierea pentru profit (5%) şi incendierea pentru a ascunde o altă infracţiune (17%). Sursa: „Expertiza judiciară. Îndrumar pentru avocaţi”, ABA ROLI Moldova