Determinarea tipului şi caracteristicelor sângelui, testele de sânge, examinarea urmelor de sânge şi pregătirea pentru depunerea declaraţiilor sau realizarea prezentărilor în instanţă sunt atribuţiile principale ale funcţiei ale unui expert în serologie medico-legală, care examinează sperma, saliva şi alte fluide ale corpului şi care implică sau nu identificarea ADN. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că în multe laboratoare ar putea să nu existe o distincţie clară între atribuţiile funcţiei şi denumirea funcţiei. Unele laboratore ar putea să nu aibă în lista personalului un serolog, atribuţiile acestuia fiind îndeplinite de un criminalist, un biochimist, un expert în biologie judiciară sau un alt tehnician. Asemenea personal va avea, de obicei, un titlu de licenţiat sau master, în timp ce un serolog superior – cel de doctor (PhD) sau doctor în medicina (M.D.). Este dificil a găsi un serolog superior, majoritatea având doar licenţa. Câteva state au reglementări care prevăd admisibilitatea prin lege a examină rilor serologice, fără a fi necesare depoziţiile expertului. Scopul acestor prevederi este de a izola şi proteja tehnicienii laboratoarelor criminalistice. Alte state se bazează pe Oficiul Examinatorilor Medicali Superiori, (Chief Medical Examiner’s office), pe medicii legişti sau pe toxicologii certificaţi de comisia respectivă. Profesorii de biochimie, hematologie şi imunologie sunt frecvent „împrumutaţi” ca experţi atât de apărare, cât şi de acuzare. În anumite domenii specializate, implicând examinarea urmelor de sânge (cum ar fi analiza petelor de sânge), instanţele din SUA, vor califica drept expert pe cineva care deşi nu are educaţie formală, deţine experienţă de specialitate şi a desfăşurat un număr suficient de examinări şi acumulat suficiente modele de referinţă pentru a demonstra temeinicia opiniilor sale. În plus, sângele şi urmele de sânge sunt, în majoritatea cazurilor, o parte integrantă a locului faptei, de aceea ofiţerul de poliţie care investighează cauza sau specialistul în examinarea urmelor de sânge, pot în unele jurisdicţii fi admişi pentru a depune declaraţii asupra chestiunilor fundamentale, chiar dacă uzurpează puterea juriului în acest sens. Regulile Federale ale Probatoriului (FRE), în norma 704 în anumite limite admite acest fapt. Standardul Daubert a adus condiţiile respective în conformitate cu prevederile regulii 702 a aceluiaşi act normativ, mai mult decât orice prezentare statistică a valabilităţii şi certitudinii. Estimările probabile sunt frecvent folosite în declaraţiile care au sângele ca obiect. Sângele este un lichid uşor bazic, alcătuit din apă, celule, enzime, proteine şi substanţe anorganice care circulă pe tot cuprinsul sistemului vascular, transportă nutrimentele, oxigenul şi deşeurile. Plasma reprezintă partea cea mai mare a lichidului sângelui, fiind alcătuită din apă şi ser (de culoare gălbuie care conţine leucocite (celule albe) şi trombocite). Partea nefluidă este în principal alcătuită din celule roşii – eritrocite – care depăşesc numărul leucocitelor în proporţie de 500:1. În timp ce savanţii medici sunt interesaţi mai mult de celulele albe, criminaliştii sunt în primul rând interesaţi de celulele roşii şi, în cel de-al doilea – de ser.

Pe baza serului analistul poate determina prospeţimea mostrei de sânge, întrucât serul se încheagă la câteva minute după expunerea la aer (o centrifugă este necesară pentru a separa materia închegată de restul serului).

În ser de asemenea se găsesc anticorpii, care prezintă importanţă criminalistică deosebită. La analiza eritrocitelor, expertul caută substanţe de dimensiuni mai mici de pe suprafaţa acestora, precum antigenii, care la rândul lor, sunt la fel de impact criminalistic direct. S-ar putea chiar spune că serologia medico-legală ţine în exclusivitate de antigeni şi anticorpi, dar acestea aparţin totuşi imunologiei. Sângele este proba cea mai răspândită, cunoscută şi, poate, cea mai importantă în lumea actuală a justiţiei penale. Nu există un substituient, fie în scopuri medicale, fie criminalistice. Prezenţa acestuia leagă întotdeauna bănuitul de victimă şi de locul faptei. Forma urmelor de sânge spune mult despre poziţie şi mişcare în procesul comiterii infracţiunii, cine pe cine a lovit primul, cum şi de câte ori. Aceasta răstoarnă în majoritate cazurilor alibiul persoanei şi argumentele privind autoapărarea şi, în ultimă instanţă, îl prinde cu ocaua mică pe acuzat atunci când acesta încearcă să explice ce s-a întâmplat. De-a lungul anilor, infractorii au folosit modalităţi ingenioase de a ascunde, curăţa sau îndepărta urmele de sânge, dar acesta este domeniul unde justiţia penală a fost întotdeauna cu un pas înaintea lor. Prevederile normative în materie au apreciat dintotdeauna sângele drept o probă de clasă, deşi există posibilitatea identificării prin individualizarea sângelui. La etapa actuală experţii în serologie medico-legală pot prezenta declaraţii, având la bază estimări probabile redutabile care leagă un singur individ – şi doar unul – cu o urmă de sânge.

Trebuie luat în consideraţie faptul că gemenii identici ar putea avea acelaşi profil ADN, dar un profil total diferit al anticorpilor şi vei începe să vezi cât de promiţător este domeniul serologiei medico-legale într-adevăr.

Caracterizarea urmelor de sânge Teoria investigării urmelor de sânge într-un mod oarecum tradiţional urmează anumiţi paşi care permit descrierea adecvată a diverselor teste realizate. Aceşti paşi sunt:

1. Este mostra prezentată sânge sau nu?
2. Care este originea sângelui, umană sau animală?
3. Dacă este de origine animală, cărei specii îi aparţine?
4. Dacă sângele provine de la om, ce grupă e?
5. Poate fi determinat sexul, vârsta şi rasa sursei de provenienţă a sângelui?

Pentru a răspunde la întrebarea cu numărul 1, expertul foloseşte testele de culoare sau pe cele cristaline. Anterior cauzei Miller v. Pate (1967) – când cineva a fost pus în încurcătură de un truc ieftin al apărării cu vopseaua de culoare roşie pe haine, instanţele permiteau ofiţerilor de poliţie de încredere să susţină că aceştia pot recunoaşte sângele atunci când îl văd. Testul cu benzidină a fost o vreme popular, până când s-a descoperit că este cancerigen şi a fost înlocuit de testul Kastle-Meyer, care folosea fenolftaleina chimică. Atunci când vine în contact cu hemoglobina (iar uneori şi cu hreanul sau cartoful), fenolftaleina elimină peroxidază, colorând substanţa în roz. Pentru depistarea urmelor de sânge invizibile, se foloseşte testul cu luminol, reprezentând o substanţă chimică pulverizată pe mobilă şi covoare pentru a produce un efect uşor fosforescent (vizibil în întuneric) în locurile în care se află urmele de sânge (sau anumite alte urme). Sângele uscat de multă vreme are tendinţa de a se cristaliza sau poate fi cristalizat cu ajutorul unor amestecuri sare-acid. Teste de cristalizare sunt: testul Teichman, testul Takayama şi testul Wagenhaar. „Test prezumtiv” este denumirea generică folosită pentru descrierea oricărei modalităţi de determinare a faptului dacă ceva este sau nu sânge. Pentru a răspunde la întrebările cu numărul 2 şi 3, experţii folosesc antiserul sau testele pe baza de gel. S-ar putea să te intereseze de ce este important a stabili dacă sângele este sau nu de origine animală. Răspunsul se rezumă la faptul că orice posibilitate ca leziunea să fi fost cauzată de un animal domestic trebuie exclusă (sau o luptă între două animale domestice, dacă acestea sunt prezente). Animalele domestice de obicei răspândesc urmele de sânge uman la faţa locului, dar, totodată, acestea pot fi victime, făptuitori sau martori (prin transferarea ADN animal la făptuitor). Un criminalist veterinar ar trebui să participe în cazurile în care sunt implicate animalele domestice. Testul standard pentru determinarea faptului dacă ceva este sânge de origine umană sau nu este testul de precipitare. Tehnica acestuia se bazează pe injectarea sângelui uman unui animal (de obicei iepure). Organismul iepurelui creează anticorpi anti-umani, care sunt extraşi din serul sângelui iepurelui. Dacă acest antiser, fiind ulterior introdus într-o mostră de sânge de la locul faptei îl coagulează, mostra este de sânge uman. Aceeaşi procedură de creare şi extragere a antiserului poate fi extinsă la toate animalele cunoscute, dar majoritatea laboratoarelor preferă să le procure, decât să întreţină o grădină zoologică proprie. Pentru a răspunde la întrebarea 4, expertul în primul rând trebuie să determine dacă mostra prezentată este de calitate adecvată. În acest caz, determinarea directă a grupei de sânge folosind sistemul A-B-O (aşa după cum s-a explicat anterior) poate fi realizată. Determinare indirectă se face asupra pete lor de sânge extrem de uscate, iar cel mai frecvent aplicat test în acest scop este testul absorbţie – eluţie. Se realizează prin adăugarea la mostră a anticorpilor antiserului compatibili, urmând încălzirea acesteia pentru a rupe legăturile anticorp-antigen şi ulterior adăugându-se celule roşii din grupele sangvine standarde pentru a vedea care se coagulează. În scopul rezolvării întrebării cu numărul 5 experţii folosesc diferite teste de culoare şi teste cu nitraţi, precum şi principiile eredităţii pentru a estima sexul, vârsta şi rasa. Determinări exacte nu sunt posibile, dar închegarea şi cristalizarea ajută la aprecierea vârstei, testosteronului; examinarea cromozomilor contribuie la stabilirea sexului, iar unii markeri rasiali siguri (controversat) implicând proteina şi enzimele ajută la aprecierea rasei. În plus, aproximativ 80% din populaţie sunt „secretori”, ceea ce înseamnă că fluizii organismului lor conţin aceiaşi antigeni, anticorpi şi enzime polimorfe ca şi sângele. De fapt, saliva şi sperma acestor indivizi au o concentraţie mai mare de antigeni A şi B decât sângele. Expertul în serologie medico-legală în multe cazuri va solicita şi examinarea altor fluizi ai organismului. Sursa: „Expertiza judiciară. Îndrumar pentru avocaţi”, ABA ROLI Moldova