Într-un articol publicat pe pagina www.csj.md, președintele Curții Supreme de Justiție, Mihai Poalelungi, explică problema anonimizării hotărârilor judecătorești în Republica Moldova. Astăzi, vă prezentăm un alt exercițiu de punere în balanță a dreptului la respectarea vieții private și justiția transparentă. Cel de-al doilea exercițiu de punere în balanță. Interacțiunea dintre articolele 8 și 10 din Convenție Cel de-al doilea exercițiu de punere în balanță are loc în afara articolului 6. Articolul 6 privește drepturile părților, din perspectiva interesului pentru o justiție transparentă ca mod de asigurare a echității procesului, și nu pe cele ale presei sau ale publicului în general. Dacă lipsa pronunțării hotărârii în mod public îl afectează pe reclamant, acesta este îndreptățit să invoce articolul 6, pe când presa și publicul sunt protejați de articolul 10, atunci când urmăresc ca hotărârile judecătorești să nu fie anonimizate. Altfel spus, articolele 6 și 10 sunt articole ”cu dedicație” și au beneficiari diferiți. Cel de-al doilea exercițiu de punere în balanță privește situația generală a anonimizării tuturor hotărârilor judecătorești și are ca punct de pornire următoarea întrebare: este mai important să anonimizezi hotărârile judecătorești, invocând dreptul la respectarea vieții private, transpus prin numele și reputația unei persoane, sau este mai important să publici hotărârile judecătorești fără a le anonimiza, în interesul justiției transparente și în vederea informării societății, permițând consultarea fără impedimente a acestor hotărâri de către presă și public? Pentru presă, libertatea de a primi și de a disemina informații este esențială. Așa cum a reținut Curtea în cazul Observer și Guardian v. Regatul Unit, 26 noiembrie 1991, jurnaliștii au sarcina de a oferi informații și idei în chestiuni care privesc interesul public. Aceste informații și idei sunt cu atât mai protejate cu cât există un interes public legitim. Textul articolului 10 din Convenție prevede expres dreptul publicului de a primi informații de la presă. Însă faptul că acest articol îi impune statului o obligație negativă de a nu interfera în libertatea de a primi și de a comunica informații a făcut Curtea să fie mai circumspectă în a recunoaște un drept general de acces la informații, inclusiv la informații și documente cu caracter administrativ. O perioadă îndelungată, ea nu a dorit să citească în articolul 10 obligația pozitivă a statului de a oferi informații presei sau publicului. Însă a recunoscut, într-un final, dreptul de acces la informații cu caracter public al celor care își exercită rolul de ”câine de pază al societății”. Am în vedere în special o hotărâre recentă, Magyar Helsinki Bizottság v. Ungaria, din 8 noiembrie 2016, în care judecătorii de la Strasbourg au reținut că nimic nu-i împiedică să interpreteze articolul 10 § 1 din Convenție ca incluzând un drept de acces la informații. Curtea a invocat existența unui consens european în favoarea recunoașterii unui asemenea drept, în baza articolului 10. Cu trimitere la obiectul și scopul Convenției ca instrument de protecție a drepturilor omului, ea a menționat că prevederile acestui tratat trebuie interpretate și aplicate de o manieră care să le asigure drepturilor caracterul practic și efectiv. Ideea că dreptul de acces la informații nu se încadrează, în nicio circumstanță, în câmpul de aplicare al articolului 10 poate conduce la situații în care dreptul de a ”primi și comunica” informații să fie afectat într-un mod care ar lovi chiar în esența libertății de exprimare. Pentru Curte, în circumstanțele în care accesul la informațiii este indispensabil pentru exercițiul dreptului reclamantului de a primi și de a comunica informații, negarea sa ar putea constitui o ingerință în acel drept. Chiar dacă ea nu ar fi recunoscut acest drept ca făcând parte din valoarea protejată de articolul 10, am fi putut vorbi fără niciun dubiu despre existența lui în articolul 34 din Constituția Republicii Moldova. Importantă pentru mine este enumerarea de către Curte, în Magyar Helsinki Bizottság, §§ 158-170, a criteriilor care trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca dreptul de acces la informațiile deținute de către stat. Subliniez faptul că aceste concluzii au fost emise atunci când Curtea a judecat cazuri particulare, nu situații generale. Cu toate că analiza din cel de-al doilea exercițiu de punere în balanță este una generală, pot fi extrase câteva standarde din cazurile particulare: Scopul pentru care se dorește accesul la informații:
  • trebuie să existe o condiție prealabilă potrivit căreia persoana care dorește accesarea unor informații deținute de către o autoritate publică urmărește să-și exercite libertatea de a ”primi sau comunica informații și idei” pentru alții;
  • dobândirea informațiilor este un pas pregătitor al activităților jurnalistice sau al altor activități care asigură un forum pentru dezbaterea publică sau care constituie un element esențial al dezbaterii publice;
  • garanția oferită jurnaliștilor de articolul 10 în legătură cu publicarea de reportaje privind chestiunile de interes general este supusă clauzei bunei-credințe, în vederea comunicării de informații corecte și de încredere, în conformitate cu etica jurnalistică;
  • trebuie să se stabilească întotdeauna dacă informațiile a căror accesare se cere sunt necesare, de fapt, pentru exercițiul libertății de exprimare;
  • dacă împiedicarea accesului va afecta sau va stânjeni dreptul la libertatea de exprimare a persoanei, inclusiv libertatea ”de a primi și de a comunica informații și idei” de o manieră conformă cu ”obligațiile și responsabilitățile” care pot decurge din articolul 10 § 2, informațiile sunt necesare.
Natura informațiilor a căror accesare se urmărește:
  • informațiile sau documentele a căror accesare se cere trebuie să treacă de testul interesului public, pentru a se putea susține necesitatea dezvăluirii, în baza Convenției;
  • interesul public se referă la chestiuni care afectează publicul într-o asemenea măsură, încât acesta se poate interesa în privința lor, îi pot atrage atenția sau îl pot viza într-un grad semnificativ, în special dacă este afectată bunăstarea cetățenilor sau viața comunității;
  • chestiunilor apte să dea naștere unor controverse considerabile, care privesc o problemă socială importantă sau care implică o problemă despre care publicul are un interes de a fi informat, sunt chestiuni de interes public;
  • interesul public nu poate fi redus la setea de informații despre viețile private ale altora sau la dorința de senzații sau chiar indecență.
Rolul reclamantului:
  • Curtea acordă o greutate specială rolului reclamantului de jurnalist sau de ”câine de pază al societății” ori de organizație non-guvernamentală ale cărei activități au legătură cu chestiunile de interes public;
  • rolul vital al media în facilitarea și favorizarea dreptului publicului de a primi și de a comunica informații și idei a fost subliniat de către Curte după cum urmează: ”Sarcina presei este să comunice – de o manieră conformă cu obligațiile și responsabilitățile sale – informații și idei cu privire la toate chestiunile de interes public. Aceasta nu are doar sarcina de a comunica asemenea informații și idei: și publicul are dreptul de a le primi. Dacă ar fi altfel, presa nu și-ar putea juca rolul de câine de pază public” (Bladet Tromsø și Stensaas v. Norvegia [MC], 20 mai 1999, §§ 59 și 62);
  • funcția de creare a diferitelor platforme de dezbatere publică nu îi aparține doar presei, ci poate fi exercitată și de către organizațiile non-guvernamentale, ale căror activități eprezintă un element esențial pentru o dezbatere publică informată;
  • societatea civilă poate avea și ea o contribuție importantă la dezbaterea treburilor publice;
  • modul în care își îndeplinesc activitățile ”câinii de pază publici” poate avea un impact semnificativ asupra funcționării corecte a unei societăți democratice. Este în interesul societății democratice ca presei să i se permită să-și exercite acest rol vital în comunicarea de informații privind treburile de interes public. Având în vedere că informațiile corecte constituie un instrument al activității lor, va fi necesar, adesea, ca persoanele și organizațiile care își exercită funcția de ”câine de pază” să aibă acces la informații pentru a-și îndeplini rolul de prezentare a chestiunilor de interes public;
  • obstacolele create pentru a le împiedica accesul la informații pot conduce la golirea de conținut a rolului lor de ”câine de pază”, afectându-le capacitatea de a oferi informații corecte și de încredere;
  • cercetătorii științifici și autorii literari se bucură de un grad înalt de protecție în privința chestiunilor de interes public;
  • dat fiind rolul important pe care îl joacă internetul în accesarea știrilor de către public și facilitarea diseminării de informații, funcția bloggerilor și a utilizatorilor de media sociale poate fi asimilată celei de ”câine de pază public”, în măsura în care este incident articolul 10.
Disponibilitatea informațiilor:
  • constatând în unele cauze faptul că refuzul accesului la informații a încălcat articolul 10, Curtea a avut în vedere faptul că informațiile solicitate erau disponibile și nu presupuneau colectarea de date de către Guvern;
  • Curtea consideră disponibilitatea informațiilor un criteriu important pentru analiza generală a conformității unui refuz de acces la informații cu libertatea de a primi și de a comunica informații.
În dezbaterile publice privind propunerile de modificare a Regulamentului de către CSM, unii reprezentanți ai presei au susținut încălcarea dreptului lor de acces la informații, în eventualitatea anonimizării generale a hotărârilor judecătorești. Anonimizarea generală a hotărârilor presupune ascunderea numelor părților din textul hotărârilor, deși numele constituie o informație valoroasă pentru jurnaliști. În funcție de numele părților, aceștia pot verifica dacă instanțele au fost sau nu imparțiale în judecata lor. În contextul în care judecătorilor li se reproșează adesea că sunt corupți, numele părților pot constitui un detaliu semnificativ, iar uneori o condiție definitorie în emiterea unor concluzii. Prin urmare, accesul la informații ar fi restricționat prin anonimizarea hotărârilor judecătorești, fără să mai existe o justiție transparentă în privința numelor justițiabililor. Anonimizarea hotărârilor judecătorești publicate pe internet pune probleme din perspectiva accesului la informații și a interesului pentru o justiție transparentă, având în vedere faptul că eventualele deplasări la grefele tribunalelor pentru consultarea textelor integrale ale  hotărârilor ar fi foarte costisitoare pentru public, iar administrația instanțelor ar utiliza mai multe resurse umane și materiale pentru prestarea acestui serviciu. Bazele de date cu hotărâri judecătorești publicate pe internet reprezintă instrumente deosebite de informare și de comunicare, dată fiind în special capacitatea lor de a stoca și de a transmite informații. Susținătorii anonimizării hotărârilor judecătorești invocă dreptul la reputație și faptul că numele constituie o dată cu caracter personal. Așa cum am menționat mai sus, dreptul la reputație și dreptul la nume reprezintă aspecte ale dreptului la viață privată protejate de articolul 8 din Convenție. Într-adevăr, publicarea unei informații despre o persoană, cu menționarea numelui acesteia, constituie o ingerință în dreptul la respectarea vieții ei private. Curtea a făcut această precizare în speța Kurier Zeitungsverlag und Druckerei GmbH v. Austria (nr. 2), 19 iunie 2012, § 44, în contextul în care un ziar a dezvăluit identitatea minorului-victimă a unor abuzuri din partea mamei sale, deși acesta nu era o figură publică și nici nu intrase în scena publică prin calitatea lui de victimă a unei infracțiuni care să atragă o atenție considerabilă din partea publicului. Prin urmare, susținătorii anonimizării vor să se evite încălcarea dreptului la respectarea vieții private a părților unui proces. Însă propunerea lor are un caracter general, fiind aplicabilă, deopotrivă, în cazul condamnaților pentru comiterea unor infracțiuni grave sau părților unui proces obișnuit de delimitare a proprietății, acuzaților-rude ai unui politician care au fost achitați în mod dubios sau părților unui proces de divorț. În acest caz, trebuie să pornim de la prezumția că în situațiile în care este vorba despre un aspect important al vieții private, a cărui cunoaștere de către public nu are la bază un interes public legitim, părțile o cer, iar judecătorii au grijă ca hotărârea să fie anonimizată. Dar dacă nu sunt în discuție aspecte importante ale vieții private, se poate vorbi despre o așteptare rezonabilă la respectarea acestui drept prin anonimizarea hotărârii? Unele instanțe, inclusiv Curtea (în Halford v. Regatul Unit, 25 iunie 1997, de exemplu) sau Curtea Supremă a Regatului Unit (în Khuja (recurent) v. Times Newspapers Limited și alții (intimați), 19 iulie 2017), aplică testul preliminar al așteptării rezonabile la respectarea vieții private. În acest sens, trebuie să se constate dacă există o asemenea așteptare rezonabilă, pentru a se putea pune în balanță dreptul la respectarea vieții private cu dreptul presei și al publicului la libertatea de exprimare. Am putea afirma, la modul general, că părțile unui proces de delimitare a proprietății au așteptarea rezonabilă la respectarea vieții private prin anonimizarea hotărârilor judecătorești, de vreme ce procesele lor au fost judecate în mod public, iar hotărârile judecătorești au fost pronunțate în ședință publică? Pot invoca aceste părți dreptul prevăzut de articolul 8, odată ce publicarea hotărârilor judecătorești pe internet în care figurează ele nu face decât să repete realitatea unor procese judecate în mod public și pe cea a unor hotărâri judecătorești pronunțate în ședință publică? Dacă presa și/sau publicul obișnuit au fost prezenți la aceste procese și dacă le este cunoscut numele părților, anonimizarea își pierde din obiective. În Wegrzynowski și Smolczewski v. Polonia, 16 iulie 2013, reclamanții câștigaseră, pe plan național, un proces de defăimare împotriva unui ziar. Însă articolul defăimător care le conținea numele rămăsese pe pagina de internet a ziarului. El fusese publicat on-line odată cu ediția tipărită, iar cititorii îl puteau citi în continuare, inclusiv în bibliotecile din țară. Când reclamanții le-au cerut instanțelor naționale, într-un nou proces, eliminarea acestui articol de pe pagina de internet, acestea au invocat principiul res judicata, menționând că reclamanții au inițiat o acțiune referitoare la aceleași circumstanțe de fapt. Mai mult, hotărârea definitivă din primul proces nu a creat o așteptare legitimă pentru reclamanți ca articolul să fie eliminat de pe site-ul ziarului. În subsidiar, Curtea a notat că nu ține de rolul autorităților judiciare să se angajeze în rescrierea istoriei, dispunând eliminarea din domeniul public a tuturor urmelor publicațiilor despre care s-a constatat, prin hotărâri judecătorești definitive, că echivalează cu atacuri la adresa reputației individuale. Prin urmare, având în vedere toate circumstanțele acestui caz, Curtea a acceptat că statul și-a respectat obligația de a asigura un echilibru între drepturile garantate de articolul 8 și drepturile garantate de articolul 10. Astfel, părțile unui proces judecat în mod public și a căror hotărâre judecătorească a fost pronunțată în mod public, proces în care nu a fost justificată anonimizarea hotărârii judecătorești care îi vizează, nu beneficiază de așteptarea rezonabilă la respectarea vieții lor private, manifestată prin anonimizare, pentru că această chestiune constituie res judicata. Așadar, ca să-mi dezvolt exemplul de mai sus, părțile unui proces de delimitare a proprietății, unde nu este vorba despre un aspect important al vieții lor private și unde instanțele nu au considerat necesară anonimizarea, nu pot susține încălcarea dreptului la respectarea vieții private prin publicarea numelui lor în hotărârea judecătorească. Admițând însă că testul așteptării rezonabile la respectarea vieții private nu este, totuși, un factor decisiv, cum spune Curtea în Vukota-Bojić v. Elveția, 18 octombrie 2016, § 54, și că părțile unui proces ordinar de delimitare a proprietății ar putea pretinde în continuare la anonimizare, aduc în discuție o altă situație pe care o prezintă Curtea în Aleksey Ovchinnikov v. Rusia, 16 decembrie 2010, § 50. În acest caz din urmă, Curtea a menționat că, în anumite circumstanțe, restricțiile de reproducere a informațiilor care au intrat deja în domeniul public pot fi justificate, de exemplu, pentru a preveni diseminarea continuată a detaliilor din viața privată a unei persoane care nu fac obiectul vreunei dezbateri publice sau politice cu privire la o chestiune de importanță generală. Menționez că din analiza acestei afirmații și din aplicarea ei în situația noastră nu s-ar putea trage concluzia încălcării dreptului la viață privată prin publicarea numelor în hotărârile judecătorești. Concluzia care s-ar putea trage de aici este că publicarea numelor în hotărârile judecătorești ar putea conduce la încălcarea dreptului la viață privată, dacă presa sau membrii publicului ar prezenta în mod distorsionat sau ar face abuz de aceste informații. Însă în eventualitatea unui asemenea caz, acțiunea în răspundere civilă delictuală a persoanei prejudiciate împotriva unui ziar care a publicat informații ce țin de viața ei privată, informații luate din hotărâri judecătorești publicate pe internet, fără să existe o dezbatere publică sau politică cu privire la o chestiune de importanță generală, ar putea avea șanse de succes. Scopul satisfacerii curiozității publicului prin publicarea de cancanuri nu poate prevala față de dreptul la respectarea vieții private a unei persoane. Oricum, înainte de a hotărî, CSM trebuie să efectueze un exercițiu general de punere în balanță. El va trebui să țină cont de circumstanțele existente în societatea noastră. După primul exercițiu de punere în balanță efectuat de către instanțe în cazurile concrete cu care se confruntă, dacă se constată în mod judicios faptul că nu prevalează excepția vieții private conținută de articolul 6 § 1 din Convenție, dreptul la respectarea vieții private rămâne reprezentat de aspecte mai neimportante ale sale, printre care și numele justițiabililor. Publicarea numelor părților unui proces în care s-au delimitat două proprietăți nu afectează nucleul dreptului la respectarea vieții private a acestora. Importanța sa este una marginală. Importanța sa ar fi fost una sporită doar dacă acesta putea fi coroborat cu alte informații ”picante”, intime, sensibile. Numele unor persoane ale căror procese au fost judecate în mod public și pe care le cunosc presa și publicul nu valorează atât de mult, din punct de vedere obiectiv, pentru acele persoane. Greutatea lor ar fi depășită îndată, în cel de-al doilea exercițiu de punere în balanță, de argumentele în favoarea accesului la informații (accesul la numele justițiabililor) și a interesului pentru o justiție transparentă. Am avea, pe de o parte, un drept ”slăbit” la respectarea vieții private, iar de cealaltă parte un drept puternic la libertatea de exprimare. Rămâne să demonstrez importanța libertății de exprimare, care reclamă o justiție transparentă. Despre libertatea de exprimare, în contextul anonimizării hotărârilor judecătorești, citiți mîine, pe BizLaw.md.