Într-o țară în care sistemul medical este mai bolnav ca pacienții, cetățenii sunt obligați moral să-și cunoască drepturile, atunci când calcă pragul unui spital. Această necesitate vine din simplu motiv de a nu fi tratați altfel decât uman, așa cum în mod normal ar trebuie să fie. Dacă examinăm Legea cu privire la ocrotirea sănătății, vedem că aceasta vorbește în mod general despre drepturile pacienților (acest fapt este reflectat mai detaliat în Legea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului). Documentul spune că locuitorii țării au dreptul la asigurarea sănătăţii, fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex, apartenenţă socială şi religie. Acest drept este asigurat prin păstrarea fondului genetic al ţării, prin crearea de condiţii de viaţă şi muncă, prin garantarea unei asistenţe medicale calificate, acordate în conformitate cu exigenţele medicinei moderne, precum şi prin apărarea juridică a dreptului la ocrotirea sănătăţii şi la repararea prejudiciului cauzat sănătăţii. Legea mai spune că, pentru a-şi asigura sănătatea, locuitorii republicii trebuie să posede cunoştinţe despre modul de viaţă sănătos, igiena individuală, alimentaţia raţională, prevenirea naşterii de copii cu dizabilităţi, a maladiilor, despre inadmisibilitatea abuzului de medicamente, despre simptomele bolilor şi acordarea de prim ajutor medical, despre daunele alcoolului, stupefiantelor şi substanţelor psihotrope. La educația sanitară a populației sunt obligate să contribuie Ministerul Sănătății, precum și alte ministere sau departamente. O altă prevedere a legii este că orice persoană are dreptul la repararea prejudiciului adus sănătăţii de factori nocivi generaţi prin încălcarea regimului autiepidemic, regulilor şi normelor sanitar-igienice, de protecţie a muncii, de circulaţie rutieră, precum şi de acţiunile, rău intenţionate ale unor alte persoane. Persoana, care a avut de suferit, poate ataca acţiunile şi hotărârile nelegitime ale organelor de stat şi ale factorilor de decizie care i-au prejudiciat sănătatea. În același timp, pacienţii au dreptul la repararea prejudiciilor aduse de unităţile medico-sanitare prin necesitatea normelor de tratament medical, prin prescrierea de medicamente contraindicate sau prin aplicarea de tratamente necorespunzătoare care agravează starea de sănătate, provoacă dizabilitate permanentă, periclitează viaţa pacientului sau se soldează cu moartea lui. Aici, însă, ne întrebăm de ce nu avem o lege a malpraxisului medical, care să prevădă clar cum se pedepsesc erorile unor ”profesioniști”. În prezent, legislația operează cu termenul de ”eroare medicală”, care reprezintă activitatea sau inactivitatea conştientă a prestatorului de servicii de sănătate, soldată cu moartea sau dauna cauzată sănătăţii pacientului din imprudenţă, neglijenţă sau lipsă de profesionalism. Documentul care detaliază, însă, drepturile, dar și obligațiile pacienților este cea cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului. Astfel, pacientul are dreptul la:

• asistenţă medicală gratuită în volumul stabilit de legislaţie;
• atitudine respectuoasă şi umană din partea prestatorului de servicii de sănătate, indiferent de vârstă, sex, apartenenţă etnică, statut socioeconomic, convingeri politice şi religioase;
• securitate a vieţii personale, integritate fizică, psihică şi morală, cu asigurarea discreţiei în timpul acordării serviciilor de sănătate;
• reducere a suferinţei şi atenuare a durerii, provocate de o îmbolnăvire şi/sau intervenţie medicală, prin toate metodele şi mijloacele legale disponibile, determinate de nivelul existent al ştiinţei medicale şi de posibilităţile reale ale prestatorului de servicii de sănătate;
• opinie medicală alternativă şi primirea recomandărilor altor specialişti, la solicitarea sa ori a reprezentantului său legal (a rudei apropiate), în modul stabilit de legislaţie;
• asigurare de asistenţă medicală (obligatorie şi benevolă), în conformitate cu legislaţia;
• informaţii cu privire la prestatorul de servicii de sănătate, profilul, volumul, calitatea, costul şi modalitatea de prestare a serviciilor respective;
• examinare, tratament şi întreţinere în condiţii adecvate normelor sanitaro-igienice;
• informaţii exhaustive cu privire la propria sănătate, metodele de diagnostic, tratament şi recuperare, profilaxie, precum şi la riscul potenţial şi eficienţa terapeutică a acestora;
• informaţie completă privind factorii nocivi ai mediului ambiant;
• exprimare benevolă a consimţământului sau refuzului la intervenţie medicală şi la participare la cercetarea biomedicală (studiul clinic), în modul stabilit de prezenta lege şi de alte acte normative;
• acceptare sau refuz în ce priveşte efectuarea ritualurilor religioase în perioada spitalizării în instituţia medico-sanitară, dacă aceasta nu afectează activitatea ei şi nu provoacă prejudiciu moral altor pacienţi;
• asistenţă a avocatului sau a unui alt reprezentant în scopul protecţiei intereselor sale, în modul stabilit de legislaţie;
• informaţie privind rezultatele examinării plângerilor şi solicitărilor, în modul stabilit de legislaţie;
• atacare, pe cale extrajudiciară şi judiciară, a acţiunilor lucrătorilor medicali şi ale altor prestatori ai serviciilor de sănătate, precum şi a funcţionarilor responsabili de garantarea asistenţei medicale şi a serviciilor aferente în volumul prevăzut de legislaţie;
• îngrijire terminală demnă de o fiinţă umană;
• despăgubire a daunelor aduse sănătăţii, conform legislaţiei.

Articolul 6 al Legii se referă la limitarea drepturilor pacienților, iar aceștia pot fi supuşi numai acelor limitări care sunt compatibile cu instrumentele privind drepturile omului. Prin urmare, Legea spune că drepturile pacientului pot fi limitate în caz de:

• spitalizare şi examinare a bolnavilor ce suferă de boli psihice, în conformitate cu Legea nr.1402-XIII din 16 decembrie 1997 privind asistenţa psihiatrică, ţinând cont de solicitările pacientului, în măsură adecvată capacităţii lui de exerciţiu;
• examinare medicală obligatorie a persoanelor care donează benevol sânge, substanţe lichide biologice, organe şi ţesuturi;
• efectuare a examinării medicale preliminare obligatorii, în scopul depistării bolilor ce prezintă pericol social, în timpul angajării la serviciu şi în cadrul examinărilor medicale periodice obligatorii ale lucrătorilor de anumite profesii, imigranţilor şi emigranţilor, a căror listă se aprobă de Ministerul Sănătăţii;
• efectuare a examinării medicale obligatorii, inclusiv pentru depistarea infecţiei HIV/SIDA, a sifilisului şi a tuberculozei la persoanele aflate în penitenciare;
• spitalizare şi izolare obligatorie (carantină) a persoanelor afectate de infecţii contagioase şi a celor suspectate de vreo boală infecţioasă ce prezintă pericol social.

În raport cu pacienții, personalul medical și farmaciștii trebuie să adopte un comportament profesionist și uman. În luna martie 2017, Guvernul a aprobat Codul deontologic al lucrătorului medical și al farmacistului, în care se spune clar cum ar trebui să se comporte un medic, atunci când are în fața sa un pacient. Acest Cod vine să întărească jurământul lui Hippocrate, care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. Mai exact, Codul spune că lucrătorul medical şi farmacistul trebuie să fie model de comportament etico-profesional. În exercitarea profesiei, lucrătorul medical şi farmacistul se ghidează de următoarele principii: Profesionalism  Lucrătorul medical şi farmacistul au obligaţia să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, promptitudine, corectitudine și trebuie să acorde prioritate intereselor pacientului, care primează asupra oricăror alte interese. La fel, medicii trebuie să dea dovadă de maximă vigilenţă în acordarea serviciilor medicale şi în evitarea complicaţiilor previzibile la pacientul aflat în îngrijirea lor. Codul interzice practicarea de către lucrătorul medical sau farmacist la unele activităţi care dezonorează profesia medicală. Lucrătorii medicali şi farmaciştii se vor abţine, inclusiv în afara practicii profesionale, de la acte de natură să compromită imaginea lucrătorului medical. Independenţă profesională  Lucrătorul medical şi farmacistul se bucură de independenţă profesională, libertatea prescripţiilor şi actelor medicale pe care le consideră necesare, în limitele standardelor aprobate și cu interzicerea raționamentului de rentabilitate economică sau de ordin administrativ. Onestitate Medicii și farmaciștii au obligaţia să exercite actele medicale conform competenţei profesionale dobândite cu corectitudine. În exercitarea profesiei, să manifeste stimă faţă de alte persoane, acţionând şi discutând sincer şi corect orice chestiune. Integritate Lucrătorul medical şi farmacistul au obligaţia de a susține sănătatea fizică şi mintală a omului, de a promova un mod sănătos de viaţă, de a preveni îmbolnăvirile şi de a uşura suferinţele, respectând dreptul la viaţă şi demnitate al fiinţei umane, fără discriminări de vârstă, sex, rasă, etnie, religie, naţionalitate, condiţie socială, ideologie, politică sau din orice alt motiv, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război. La fel, aceștia au obligația de formare și menținere a unor relații profesionare în raporturile cu alți colegi din domeniul medical. Respect și acceptare  În exercitarea profesiei, medicii și farmaciștii trebuie să fie toleranţi, atenţi şi înţelegători cu alte persoane, cu părerile şi valorile acestora. Relaţia lucrătorului medical şi a farmacistului cu pacientul şi reprezentantul legal al acestuia trebuie să fie bazată pe respect mutual, încredere, confidențialitate și toleranță. Respectul faţă de fiinţa umană nu încetează nici după moartea acesteia. Responsabilitate, bunăvoință și solicitudine În exercitarea profesiei, lucrătorul medical şi farmacistul îşi asumă deplina responsabilitate în legătură cu deciziile luate. Aceștia au obligaţia de a oferi prioritate calităţii actului medical, stării de bine şi îngrijirii la cel mai înalt nivel a pacientului. Încredere Calificarea profesională şi nivelul moral al lucrătorului medical şi farmacistului trebuie să inspire încredere pacienţilor. Confidenţialitate Lucrătorul medical şi farmacistul sunt obligaţi să păstreze confidenţialitatea informaţiilor referitoare la pacienţi, obţinute în cadrul activităţii sale profesionale; Loialitate Medicii și farmaciștii acţionează cu bună-credinţă în instituţia în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi în relaţia cu pacientul. Ei sunt obligați să se abţină de la orice act sau faptă care poate prejudicia imaginea, prestigiul sau interesele legale ale instituţiei în care activează sau ale pacientului. La fel, aceștia pot folosi numai calificarea la care are dreptul conform pregătirii profesionale, cu excepția cazurilor de urgență vitală. Dacă lucrătorul medical sau farmacistul consideră că nu are suficiente cunoştinţe sau experienţă pentru a asigura o asistenţă corespunzătoare, el este obligat să solicite o consultație cu alţi specialişti sau să trimită bolnavul la aceştia. În prezent, persoanele care au de suferit de pe urma neglijenței medicilor se pot adresa în instanță, pentru a cere despăgubiri. Un dosar recent, în care Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat, a fost în cazul a doi părinți au dat în judecată Spitalului Clinic Municipal de Copii nr. 1, după ce în urma neglijenței medicilor copilul lor a decedat. Ce facem în caz de malpraxis, vedeți aici.