Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că, condamnarea în baza declarațiilor unui coacuzat, fără posibilitatea interogării acestuia, este o încălcare. Concluzia a fost formulată în cauza Kuchta v. Polonia. Dosarul a ajuns în fața Înaltei Curți, după ce în 2006 mai multe persoane, inclusiv reclamantul, au fost condamnate penal pentru că au cumpărat, în mod fraudulos, telefoane mobile la tarife preferențiale. Vinovăția lor a fost stabilită în special în baza declarațiilor acuzatului principal, P.N., agent comercial în domeniul telefoniei, care a declarat în fața poliției că a organizat frauda de o manieră similară pentru toți coacuzații. Acesta a menționat că toți erau conștienți de neregulile din contractele lor. Lui P.N. i s-a permis, la cerere, să nu compară la proces. În consecință, declarațiile sale au fost citite, pur și simplu, celor prezenți, fără ca ceilalți acuzați să-l poată interoga. Curtea a considerat că acest caz este diferit de cauza Riahi v. Belgia unde martorul absent a fost audiat întâi de către poliție, iar apoi de către judecătorul de instrucție. Aici, coacuzatul absent a fost audiat doar de către anchetatori și niciodată de către un procuror sau un judecător. Tribunalele naționale au considerat că interogarea autorului declarațiilor în discuție la proces nu fusese indispensabilă pentru stabilirea adevărului. Este adevărat că el avea statutul de acuzat și că a făcut uz de drepturile sale garantate de codul de procedură penală. Chiar și presupunând că a fost citat la proces, el își putea exercita la fel de bine dreptul la tăcere. În aceste circumstanțe, prezența sa la proces nu ar fi garantat posibilitatea de obținere a unor informații suplimentare de la acesta. Totuși, nu au fost dezvăluite motivele tribunalelor interne, nici dacă declarațiile în discuție au fost considerate determinante, nici dacă tribunalele au examinat în profunzime problema consecințelor absenței lui P.N., pentru stabilirea adevărului, și pe cea a garanțiilor adecvate, pentru contrabalansarea inconvenientelor pentru apărarea reclamantului. Astfel, tribunalele au menționat că s-au bazat pe ansamblul probelor dosarului, analizate ca întreg. Totuși, în viziunea Curții, nu poate fi negat faptul că declarațiile lui P.N. au jucat un rol determinant pentru condamnarea reclamantului. Demonstrarea realității infracțiunii imputate reclamantului și a celei a gradului de vinovăție a sa, impunea ca judecătorii să stabilească existența intenției lui criminale și a conștientizării caracterului ilicit al presupuselor fapte. Însă, declarațiile date de ceilalți coacuzați, cu privire la acest aspect, nu erau univoce. Nu era clar dacă toți acuzații au acționat în mod conștient și cu aceeași intenție criminală. Singurul martor ocular al presupuselor fapte, P.N., era cel care putea elucida aceste controverse. Niciun alt element de probă, reținut de tribunalele naționale, nu putea rezolva mai bine problema intenției criminale a reclamantului, ele sprijineau doar declarațiile în discuție. Cât privește existența de garanții procedurale compensatorii, nici judecătorii, nici reclamantul nu l-au putut studia pe P.N. în timpul interogării sale, în vederea aprecierii credibilității lui. În mod evident, tribunalele i-au apreciat credibilitatea în lumina altor probe disponibile. Totuși, nimic din actele dosarului nu stabilește faptul că i-a fost acordată o importanță mai redusă din cauza imposibilității desfășurării unui contra-interogatoriu, sau din cauza faptului că nu l-au văzut ori nu l-au audiat. Însă, oricât de riguroasă ar fi, examinarea efectuată de către un judecător de fond constituie un instrument de control imperfect al credibilității unei declarații, în măsura în care nu permite să se dispună de elementele care apar într-o confruntare din cadrul unei ședințe publice, între acuzat și acuzatorul său. Cu privire la faptul că dispozițiile relevante ale codului de procedură penală îi acordau lui P.N. drepturi speciale, inclusiv dreptul de a refuza să dea declarații sau să răspundă la anumite întrebări fără vreo explicație, această circumstanță este importantă cu siguranță pentru aprecierea caracterului echitabil general al procedurii, însă nu este decisivă. În opinia Curții, posibilitatea de contestare a declarației în discuție prin furnizarea de probe sau prin citarea de martori nu era aptă să compenseze faptul că reclamantului nu i s-a oferit la nicio etapă a procedurilor posibilitatea de a testa sinceritatea și credibilitatea martorului prin intermediul unui contra-interogatoriu. Fapul că reclamantul nu a prezentat o cerere în acest sens în timpul procesului din primă instanță nu a afectat constatarea, pentru că, la această etapă, el nu era asistat de niciun profesionist. Pe scurt, reclamantul nu a avut posibilitatea suficientă și adecvată de a contesta declarațiile care constituiau proba decisivă pentru condamnarea sa. Curtea a decis că acesta trebuie să primească 2.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit. Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova.