Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică decizia în cauza Europa-Trust S.A. c. Moldovei. Compania reclamantă este o societate fiduciară care a participat la privatizarea în masă a proprietății statului pe baza bonurilor patrimoniale. Aceasta s-a plâns de efectele prejudiciabile pe care le-au avut asupra activității și situației sale financiare Legii cu privire la piaţa valorilor mobiliare. Compania reclamantă este o societate fiduciară fondată în 1994, în perioada privatizării în masă a proprietății statului. În anii 1994-1995, ea a semnat contracte de administrare fiduciară cu persoane fizice (”constituenții”) cărora statul, ca parte a procesului de privatizare, le-a distribuit acțiuni de patrimoniu de stat, numite ”bonuri patrimoniale”. Între 1999 și 2004, autoritățile naţionale au efectuat controale în privinţa mai multor societăți fiduciare, inclusiv compania reclamantă. În cadrul verificărilor au fost constatate numeroase nereguli, printre care lipsa eficienței gestionării activelor în detrimentul constituenților și încălcarea clauzelor contractuale care prevăd prezentarea de rapoarte trimestriale. Prin decizia din 5 mai 2005, Comisia Naționala a Valorilor Mobiliare (CNVM) a suspendat activitatea tuturor companiilor fiduciare, până la conformarea de către acestea noilor prevederi legale. Aceasta a hotărât că, în timpul perioadei de suspendare, toate acțiunile organelor de conducere ale societăților fiduciare trebuiau realizate cu acordul prealabil a CNVM. Potrivit unui raport al companiei reclamante din 1 octombrie 2005, la acea dată ea administra activele a peste 330.000 de persoane, iar valoarea de piață a activelor aflate în administrarea sa a fost estimată la aproximativ 99.000.000 lei, capitalul statutar al companiei reclamante era de 450.000 lei, iar la 1 ianuarie 2006 a avut o lichiditate de 49.531 lei. La o dată nespecificată, au fost pierdute registrele clienților (constituenții) ai companiei reclamante, care au fost administrate de o societate terță. Prin decizia din 25 mai 2006, CNMV a constatat, printre altele, că firma reclamantă nu a prezentat rapoarte privind punerea în aplicare a Legii nr. 55-XVI și că nu a întreprins nicio acțiune sau măsură de restabilire a datelor pierdute în registrele clienților săi. Prin urmare, a decis să impună o nouă suspendare a activității companiei reclamante pentru o perioadă de șase luni. Acesta din urmă a fost autorizată: (a) să apere, dacă este necesar, interesele clienților săi în fața instanțelor; și (b) să participe la adunările generale ale acționarilor societăților din portofoliul său, cu condiția ca votul asupra lichidării sau reorganizării acestor societăți sau asupra tranzacțiilor majore să fie aprobat de consiliu. Ulterior, suspendarea activității societății solicitante a fost menținută până la o dată nespecificată după decembrie 2010, în principal datorită nerestabilirii datelor din registrele clienților. Potrivit declarațiilor sale fiscale, compania reclamantă a suferit pierderi în 2006 și 2007 și a înregistrat profituri în 2008 și 2009. În decizia Comisiei din 7 iulie 2011 privind rezultatele controalelor efectuate la compania reclamantă, se spune că în perioada 2005-2010 aceasta a obținut venituri generate de activele constituenților a unei sume de 3.022.799 lei, iar din 2008 veniturile sale au crescut în mod semnificativ. Bazându-se pe articolul 6 al Convenției și pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, compania reclamantă s-a plâns de efectele prejudiciabile pe care le-a avut prevederile Legii asupra activității și situației sale financiare. Compania reclamantă a susținut că Legea nr. 55-XVI nu a urmărit un scop de interes general. Ea a afirmat că pentru era imposibil să pună în aplicare dispozițiile acestei legi din cauza costului exorbitant pe care ar fi trebuit să îl suporte. Aceasta a susținut că, costurile totale suportate pentru a pune în aplicare termenii actului atacat ar fi ridicat la 2.081.946 lei, câte 6,26 lei pe client. În sprijinul acestui fapt, acesta a oferit un raport întocmit de către o firmă de audit. Guvernul a susţinut că, în acest caz, societatea reclamantă nu a dispus de proprietate în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că nu a existat o ingerinţă în dreptul persoanei interesate. Cu titlu subsidiar, Guvernul a susținut că legea contestată era necesară pentru a reglementa relația contractuală dintre societățile fiduciare și constituenți și că scopul său era de a apăra interesele acestora. Acesta a afirmat că statul are o marjă largă de apreciere în ceea ce privește politicile economice și sociale și a considerat că în cazul de față nu a depășit această marjă. De asemenea, acesta a indicat faptul că activitatea companiei reclamante a fost suspendată doar parțial. Acesta a adaugat că, în conformitate cu articolul 1057 alin. (3) din Codul civil, costurile legate de administrarea fiduciară sunt suportate de constituenți și că, prin urmare, în orice caz, costurile legate de punerea în aplicare a legii ar fi fost în sarcina clienților companiei reclamante. În cele din urmă, Guvernul a afirmat că la momentul adoptării legii respective erau active șase companii fiduciare, două dintre ele – care ar fi numărat aproximativ 8.000 și 23.000 de clienți, respectiv, au respectat în totalitate prevederile legii. Totodată, două societăți au inițiat proceduri de lichidare din proprie inițiativă, iar alte două societăți, inclusiv compania reclamantă, nu au aplicat dispozițiile legii din cauza pierderii datelor din registru. Curtea a considerat că interesele economice legate de administrarea fiduciară a patrimoniului constituie un ”bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Acestea includ urmărirea de către compania în cauză a activităților sale de actor pe piața valorilor mobiliare. În speță, Curtea a notat că legea nr. 55-XVI, probabil, a afectat funcționarea companiei reclamante: de fapt, reclamantul nu mai putea dispune bunurile clienților săi, iar activitatea sa a fost suspendată pe motiv, printre altele, din cauza lipsei punerii în aplicare de către aceasta a măsurilor prevăzute de legea în cauză. Prin urmare, Curtea a constatat că respectarea de către compania reclamantă a prevederilor Legii a fost decisivă pentru exercitarea activității sale. În aceste condiții, aceasta a considerat că măsurile contestate reprezintă o ingerință în dreptul persoanei vizate de a ”respecta proprietatea” și că trebuie analizate ca o reglementare a utilizării bunurilor în sensul paragrafului al doilea al Articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea a menționat că legalitatea ingerinţei nu a fost contestată de părți. În ceea ce privește scopul urmărit de aceasa, a constatat că legiuitorul naţional a dorit să protejeze interesele persoanelor care au participat la privatizarea în masă a proprietății de stat, după ce a depistat, în timpul verificărilor la mai multe companii fiduciare, numeroase nereguli. Poate fi acceptat faptul că statul pârât a fost ghidat de motivele justiției sociale, pentru a corecta efectele reglementărilor adoptate la începutul perioadei de tranziție către economia de piață. Prin urmare, aceasta a considerat că obiectivul urmărit astfel a fost reglementarea utilizării bunurilor în interes general. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, Curtea a făcut trimitere la principiile relevante în această privinţă, astfel cum sunt enunțate în speţa Herrmann c. Germaniei. De asemenea, ea a reamintit că statele au, în principiu, o marjă largă de apreciere în domeniul politicilor sociale și economice. În plus, Curtea a reiterat că, pentru a evalua conformitatea comportamentului statului cu Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, acesta trebuie să depășească aparențele și să cerceteze realitatea situației din speţă, ținând cont de toate circumstanțele relevante, inclusiv de comportamentul părților litigioase, de mijloacele utilizate de stat și de punerea lor în aplicare. Curtea a notat că statul a avut o marjă largă de apreciere în alegerea termenilor și condițiilor de punere în aplicare a politicii sale privind piața valorilor mobiliare. În acest caz, s-a constatat că Legea nr. 55-XVI a fost adoptată în contextul tranziției de la economia socialistă la economia de piață, mai exact în contextul privatizării proprietății statului. În ceea ce privește prima măsură disputată în temeiul Legii nr. 55-XVI, și anume trimiterea de scrisori recomandate către constituenţi pentru ai informa despre situația conturilor lor și pentru a propune amendamente la acordurile respective, Curtea a acceptat că, având în vedere numărul mare de clienți ai companiei reclamante, mai mult de 330.000, un astfel de volum ar fi reprezentat cheltuieli semnificative pentru acesta din urmă. Mai mult, aceasta a constatat că situația financiară a societății reclamante la momentul respectiv nu pare să-i fi permis să îndeplinească această sarcină în termenul prevăzut de lege, înainte de 1 ianuarie 2006. În același timp, Curtea a notat că, în urma adoptării legii în cauză, compania reclamantă nu a făcut obiectul unei retrageri de licență, că nu i-a fost complet suspendată activitatea și că, mai mult decât atât, a reușit să primească venitul generat de activele clienților săi. Prin urmare, a constatat că ingerinţa statului a constat, pe de o parte, în interzicerea companiei reclamante de a vinde activele clienților săi și, pe de altă parte, de a supraveghea celelalte activități ale companiei reclamante fără să o priveze de orice sursă de venit. În acest sens, aceasta a constatat că situația financiară a companiei reclamante s-a îmbunătățit semnificativ începând cu anul 2008. În aceste condiții, Curtea a considerat că era de dorit să se procedeze la o eșalonare a expedierii scrisorilor în cauză, în funcție de disponibilitatea resurselor sale. În plus, aceasta a constată că nu a rezultat din materialele cauzei că compania reclamantă a contestat deciziile de suspendare adoptate împotriva acesteia. De asemenea, Curtea a luat în consideraţie faptul că alte două companii fiduciare, gestionând interesele aproximativ a 8.000 și 23.000 de clienți, au putut să trimită scrisori recomandate tuturor constituenţilor, în timp ce compania reclamantă a informat numai 67 de clienți. De asemenea, nu era clar dacă performanța economică a acestor societăți, în raport cu numărul lor de clienți, a fost semnificativ mai bună decât cea a companiei reclamante, fapt care, de altfel, aceasta din urmă nici nu a pretins. Curtea a notat, ca și Guvernul, că și societatea reclamantă era îndreptățită, potrivit Codului civil, să perceapă clienților săi costurile de expediere a scrisorilor recomandate. În acest sens, ea a remarcat faptul că, deși Legea nr 55-XVI interzicea trusturilor de a vinde activele clienților lor, nici una dintre prevederile sale nu obiecta costul taxei de administrare a să fie dedusă din venitul generat de aceste active. De asemenea, Curtea a notat că, în conformitate cu termenii contractelor semnate în 1994-1995, expedierea scrisorilor trimestriale, către constituenţi, a fost una dintre obligațiile de bază ale companiei reclamante. S-a considerat că trimiterea unei scrisori, impusă de Legea nr. 55-XVI, ca recomandată, nu poate a priori reprezenta o sarcină disproporționată în raport cu alte obligații asumate anterior de către compania reclamantă. În ceea ce privește argumentul reclamantei întemeiat pe imposibilitatea de a pune în aplicare Legea nr. 55-XVI din cauza pierderii registrelor de date pentru clienți, Curtea constatat că, în pofida injuncțiunile autorităților de stat, partea interesată nu a purces la restaurarea acestor date. În plus, aceasta a observat că nu a explicat de ce nu a putut face acest lucru din contractele încheiate cu clienții. În concluzie, Curtea a ținut cont de faptul că măsura contestată a fost aplicată tuturor companiilor fiduciare. Faptul că firma reclamantă a putut beneficia de o perioadă de tranziție, prelungită de mai multe ori pentru a-și adapta comportamentul, și lipsa de natură excesivă în sine, în raport cu scopul urmărit, a alegerii făcute de legiuitor să solicite companiilor fiduciare să trimită scrisori recomandate. Având în vedere, de asemenea, comportamentul companiei reclamante, Curtea nu a putut constata că, prin solicitarea să trimită scrisori recomandate clienților săi, statul pârât a depășit marja de apreciere și că a fost asigurat un ”echilibru just” dintre protecția dreptului la respectarea proprietății și cerințele de interes general. În ceea ce privește cea de-a doua măsură disputată prevăzută de Legea nr. 55-XVI, și anume modificarea clauzelor contractuale care reglementează relația dintre societățile-fiduciare și clienții lor, Curtea a notat că, în comparație cu vechile contracte semnate între părți, noile clauze au oferit posibilitatea constituenților de a obliga companiile de încredere să îndeplinească o serie de condiții legate de gestionarea patrimoniului. Curtea nu a putut să speculeze asupra impactului acestei măsuri asupra activității societății reclamante și asupra situației sale financiare. În orice caz, materialul care precede nu îi permite să concluzioneze că această modificare a acordurilor fiduciare ar putea impune o sarcină excesivă și exorbitantă companiei reclamante. În consecință, Curtea a considerat că, în ceea ce privește această a doua măsură, statul nu a depășit marja sa de apreciere. Potrivit Asociației juriștii pentru drepturile omului, Curtea a concluzionat că cererea este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.