Autor: Florin Mihailov, specialist, Directia Drept de autor, AGEPI Odată cu dezvoltarea tehnologiilor moderne și, în special, odată cu impactul internetului asupra afacerilor din industria creativă, companiile de divertisment au identificat noi posibilități de a face bani. Contractul 360° reprezintă un acord între un artist/trupă și o companie de divertisment (case de discuri, label-uri independente, companiile de producţie/management/promotion etc.). Compania se obligă să ofere în totalitate sau parțial servicii precum: suport financiar în formă de avansuri pentru înregistrarea/producția albumului, suport financiar/tehnic/logistic pentru concerte și turnee, publishing, distribuție, parteneriate,  marketing și PR, iar în schimb artistul se obligă să ofere drepturile sale conexe/de autor. Artistul sau trupa astfel câştigă profit în baza unui procent determinat în contract (royalty), din mai multe surse de venit, nu doar vânzările clasice de albume. Așa că, ce este exact un contract de tip 360°? O astfel de înțelegere oferă posibilitatea companiei unui artist să acumuleze profit din alte surse decât vânzările de piese, sau mai bine zis, de fiecare dată când Madonna vinde un parfum, un tricou, sau apare într-un film, o parte din onorariul ei se duce către compania cu care are o asemenea înţelegere. Dacă înainte labelul plătea artistului un royalty mic, acesta era și mai redus după anumite deduceri (transport, taxe, impozite etc.). Artistul de regulă nici nu spera la un venit prea mare din remunerația sa din vânzările de album, dar cel puțin rămânea cu tot venitul din prestaţii, turnee şi parteneriate. Mai mult decât atât, multe trupe rămâneau datornici după ce lansaseră albume multi-platinum, pentru că nu își puteau onora datoriile față de casele de discuri pentru avansurile primite în momentul semnării contractului (de exemplu: 30 Seconds to Mars). Primul contract classic de tip 360° a fost semnat de Robbie Williams în 2002, au urmat My Chemical Romance și Madonna. În câțiva ani după, datorită posibilității de a controla cât mai multe surse de venit a unui artist/trupă, modelul 360° a devenit unul des aplicabil în industria muzicală internațională. Contractul 360° este o inovație juridică ce pornește de la necesitățile moderne a industriei. Conform doctrinei civile acesta este un contract nenumit, astfel un contract 360° nu conține de fiecare dată aceleași tip de clauze, ele variază în funcție de negocierea părților și asupra cărților pe care le pune fiecare în joc. Mai mult decât atât, în practică această înțelegere poate lua atât forma mai multor contracte, cât și un contract specific de sute de pagini ce cumulează elementele  caracteristice următoarelor contracte:

• contractul de producție și înregistrare (pentru crearea și fixarea pieselor);
• contractul de booking (pentru organizarea de concerte);
• contractul de merchandising (pentru vânzarea de obiecte personalizate);
• contractul de endorsement (parteneriate cu companii terțe pentru a le promova produsele);
• contractul de publishing (valorificarea operelor în filme, reclame, cover-uri etc.);
• contractul de management (reprezentarea artistului de către un manager).

În lume au mai rămas trei case mari de discuri, care pot fi numite adevărați rechini în industria internațională de divertisment: Warner  Group, Universal Group și Sony Enterteinment. Odată cu oferta de a semna cu o asemenea casă de discuri, vine și propunerea unui astfel de contract. De regulă, el presupune:

• cesiunea tuturor drepturilor patrimoniale asupra tuturor operelor/fonogramelor/interpretărilor imprimate ce sunt obiectul contractului sau licențierea exclusivă a drepturilor de autor/conexe pe termenul de valabilitate a contractului (obiectul contractului fiind piesele, textele, pozele oficiale, dreptul la interpretarea imprimată etc.);
• în schimbul cesiunii/licențierii artistul/trupa primeşte o remuneraţie (royalty). Acest royalty de obicei este mărul discordiei, marile case de discuri menționate anterior obișnuiesc să ofere unui artist începător fără o bază consistentă de fani în jur de 10% din venitul acumulat, iar un artist de top cu greu ajunge la 30-50% din vânzări;
• venitul acumulat de obicei înseamnă tot ce produce artistul, nu doar din valorificarea operelor sale muzicale, dar și videoclipuri, fonograme, imagine, contracte de publicitate, de film, sponsorizări, concerte, turnee, etc., în funcție de înțelegerea părților. Procentul poate fi altul decât în cazul  sursei de venit provenite din vânzarea de piese și din nou depinde de înțelegerile părților și specificul fiecărui caz;
• avans pentru cheltuieli legate de producţia şi înregistrarea albumului (deductibil din valorificarea viitoare a muzicii);
• avans pentru necesităţi personale până la începutul valorificării de facto a operelor  (deductibil din valorificarea viitoare a muzicii);
• termenul de regulă se stabileşte  de regulă în termen de 3-7 ani sau 2-4 albume, însă aceste particularități de obicei sunt negociate, la fel ca şi clauzele prin care casele de discuri îşi rezervă dreptul de a rezilia contractul dacă vânzările nu se ridică la un anumit cuantum sau prelungirea automată a contractului în lipsa notificării exprese a părţilor, și;
• desigur clauzele cu privire la suportul pentru concerte, PR si marketing, promovare la radio/tv, apariţii în emisiuni şi filme etc.

Contractul de tip 360 grade este un nou standard în industria creativă, deşi la prima vedere pare a fi un troc dintre limitarea propriul management şi surselor de venit a artistului, în schimbul şansei de a avea o carieră de succes. Ne place sau nu, dar realitatea actuală în care oamenii cumpără tot mai puţină muzică, impune companiile de divertisment în a căuta noi surse de profit pentru a îşi continua activitatea. În virtutea unui asemenea contract, argumentele caselor de discuri sunt logice, atât timp cât ele sunt cele ce investesc resurse considerabile în dezvoltarea noilor proiecte artistice. Ai putea să te întrebi dacă de exemplu turneul  ”Monster Ball” de 227.000.000 de dolari al lui Lady Gaga este o sursă considerabilă și justificată de venit pentru compania sa, dar am şi putea lua în considerare aspectul că fără aceștia Lady Gaga puțin probabil să fi putut asigura organizarea un asemenea turneu. În cazul caselor independente, acest procent poate creşte şi la 50%, iar uneori unele companii creative mai mici, în funcție de paleta de servicii pe care le pot presta artistului/trupei, pot cere doar 30% din venitul total, chiar şi cu posibilitatea de a lăsa drepturile de autor/conexe artistului/trupei. Din lipsa de analiză a unor asemenea contracte și graba de a înhăța primul ”bilet salvator” mulți artişti, în ciuda clipurilor lor extravagante, sunt de obicei în datorii față de casele lor de discuri și, ulterior, se declară nemulțumiți față de aceștia. Din acest considerent încurajăm fiecare artist/trupă/manager să își angajeze un jurist/avocat specializat în industria creativă pentru a-și putea apăra interesele în complicatul proces de negociere a clauzelor contractuale precum şi în orice alt aspect din cariera sa, or doar astfel se vor putea diminua riscurile şi asigura o carieră artistică productivă.