”Sunteți arestat, aveți dreptul la avocat, iar tot ce veți spune va putea fi utilizat împotriva dumneavoastră în cadrul procesului de judecată”. Sunt îmbinări de cuvinte utilizate de polițiștii din majoritatea statelor atunci când rețin o persoană. Chiar dacă în prezent aceasta este o normă aplicată la nivel internațional, nu mereu a fost așa. În Statele Unite ale Americii, de exemplu, aceasta practică poartă denumirea de ”avertismentul Miranda”, iar obligativitatea acesteia a fost instituită 52 de ani în urmă. În data de 13 martie 1963, Ernesto Miranda a fost arestat fiind bănuit de răpirea și violarea unei fete de 18 ani. Acesta a fost interogat timp de două ore de către doi ofițeri de poliție, iar după aceasta a semnat mărturile depuse în scris. În fața instanței și a juraților au fost prezentate mărturiile depuse în formă orală, dar și cele în formă scrisă. Miranda a fost găsit vinovat și condamnat la închisoare pentru 20-30 de ani pe fiecare capăt de acuzare. Decizia a fost menținută ulterior și de către Curtea Supremă a statului Arizona, SUA. După aceasta, însă, s-a revenit la acest caz. Curtei Supreme i s-a cerut să se pronunțe dacă totuși au fost respectate drepturile condamnatului. Conform informațiilor prezentate, atunci când Miranda a semnat mărturiile depuse în scris într-adevăr era specificat că acestea sunt depuse voluntar și fără careva presiuni. De asemenea, era menționat că persoana înțelege că mărturiile depuse pot fi folosite împotriva sa. Totuși, s-a constat că, condamnatului nu i s-au comunicat drepturile sale la timpul potrivit. El mai întâi a depus mărturii în formă orală și doar după aceasta a fost informat despre drepturile sale de a se abține de la declarații în detrimentul său și de a avea acces la un avocat. Prin urmare, instanța a anulat decizia anterioră în cazul lui Ernesto Miranda și a dispus ca procesul de judecată să fie repetat. De această dată însă nu au fost admise mărturiile inculpatului, iar capetele de acuzare au trebuit să fie confirmate prin alte probe. Procurorii au reușit totuși să aducă suficiente probe pentru a-i doveni vinovația lui Miranda și acesta a fost condamnat repetat la închisoare. Totuși, cazul său a rămas în istorie și a marcat ulterior procedurile ce trebuie să fie respectate de angajații structurilor de drept în momentul arestării. Curtea Supremă în decizia sa pe marginea acestui caz a concluzionat că persoana aflată în custodie trebuie, înainte de interogatoriu, să fie clar informată că are dreptul să nu dea mărturii și că orice va spune va fi folosit împotriva sa în instanță. Totodată, ea trebuie să fie informată într-un mod clar și pe înțeles că are dreptul să consulte un avocat și să fie asistat de un avocat în timpul interogatoriului. Iar dacă nu-și permite să achite un avocat, acesta va fi pus la dispoziția sa din contul statului. De asemenea, instanța a remarcat că dacă persoana indică în orice manieră, în orice moment, înainte sau în timpul interogatoriului, că nu dorește să depună mărturii în detrimentul său, interogatoriul trebuie oprit. De asemenea, dacă persoana declară că dorește un avocat, interogarea trebuie să înceteze până când avocatul nu se va prezenta. În orice moment, persoana trebuie să aibă posibilitatea să se consulte cu avocatul și să fie asistat de el în timpul oricăror interogări ulterioare. Prin urmare, în cazul în care pe parcursul procesului de judecată sunt prezentate ca probe mărturiile depuse de învinuit, procurorii trebuie să aducă dovezi că persoana a fost informată la timp despre drepturile sale. Aceste norme au devenit obligatorii pentru toate departamentele naționale de poliție, iar în majoritatea cazurilor au fost printate buclete cu drepturile deținuților, care erau înmânate persoanelor atunci când erau arestate pentru a le semna. Decizia a fost adoptată cu majoritatea magistraților Curții Supreme. Totuși la decizie au fost anexate și opinii separate. Un magistrat, de exemplu, a menționat că s-a mers prea departe și prea reprede. Acesta a specificat că, în opinia sa, fiecare caz trebuie tratat individual. Un alt magistrat a indicat că nu-și dorește să împărtățească responsabilitatea pentru această decizie. El a spus că în anumite cazuri instanța de judecată va pune în libertate infractori, iar acest acest fapt nu va reprezenta un câștig, ci o pierdere din demnitatea umană. Decizia în cazul Miranda v. Arizona a fost pronunțată în 1966 și este aplicată până în prezent în Statele Unite ale Americii. Totuși, de-a lungul anilor, Curtea Supremă a venit cu o serie de concretizări. De exemplu, ulterior instanța a constatat că declarațiile obținute cu încălcarea ”avertismentului Miranda” pot fi utilizate pentru a contrazice declarațiile ulterioare făcute de inclupat, pentru a-i submina credibilitatea acestuia. De asemenea, toate mărturiile depuse în mod voluntar în timpul interogatoriului și nu ca răspuns la întrebărilor ofițerilor de poliție pot fi utilizate în procesul de judecată. Iar în cazul dacă mărturiile persoanei reținute sunt necesare pentru a împedica un pericol, ”avertismentul Miranda” poate fi încălcat. În anul 2000, Congresul Statelor Unite ale Americii a pus în discuție actualitatea ”avertismentului Miranda” și l-a anulat. Însă, ulterior, Curtea Supreamă a anulat decizia adoptată de Congres, constatând că ”avertismentul Miranda” nu încalcă Constituția SUA. Mai mult ca atât, acesta a fost numit de instanță drept parte a culturii americane. Ernesto Miranda a fost eliberat condiționat în anul 1972. Acesta își câștiga existența dând autografe pe broșurile în care erau indicate drepturile deținuților, așa numitul ”avertisment Miranda”. El a fost ucis patru ani mai târziu, în timpul unei încăierări într-un bar. O persoana care a fost suspectată că l-a ucis pe Miranda a fost arestată, însă aceasta a profitat de dreptul său de a nu depune mărturii împotriva sa. Neavând alte probe, ofițerii de poliție nu a putut să-i demonstreze vinovația, iar persoana a fost eliberată.