O persoana a cerut restituirea banilor achitați pentru contractele de leasing încheiate, după ce acestea au fost declarate nule de către instanța de judecată. În total, persoana a cerut achitarea a circa 283 mii de lei. Conform informațiilor prezentate la dosar, persoana a procurat un autovehicul Land Rover Freelander, încheind un contract de leasing în acest sens. După doi ani, mașina a fost restituită din cauza unei defecțiuni, iar vânzătorul a acceptat-o. Ulterior, contractele de leasing și cel de fidejusiune încheiate au fost declarat nule de către instanța de judecată, după ce s-a constatat că actele nu au fost semnate de către ea, dar de soțul ei, fiind astfel încălcate normele legale. După decizia magistraților, persoana a decis să solicite și întoarcerea sumelor de bani achitate. Judecătoria Chișinău, sediul Centru a admis integral solicitarea și a dispus încasarea sumei cerute, dar și a cheltuielilor de judecată. Decizia primei instanțe a fost, totuși, casată de către Curtea de Apel. Judecătorii de la apel au remarcat că, potrivit Codului civil, prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte părţi (locatar), să asigure posesiunea şi folosinţa temporară a unui bun, cumpărat sau produs de locator, contra unei plăţi periodice (rate de leasing). Astfel, contractului de leasing i se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile privind contractul de locaţiune în măsura în care legea cu privire la leasing nu prevede altfel. Totodată, magistrații au spus că cerința de restituire este vădit neîntemeiată pentru că, consecința nulității nu poate naște obligația restituirii a ceea ce nu ți-ai asumat sau executat. Folosirea bunului mobil ce a constituit obiectul contractelor declarate nule a implicat uzura acestuia şi, respectiv, imposibilitatea părţii care l-a folosit de a asigura restituirea acestuia în starea existentă la momentul încheierii contractelor anulate. Mai mult, instanţa a remarcat că reclamanta nu a anexat la materialele cauzei ordinele de plată a plăţilor de leasing/locaţiune. Prin urmare, nu a putut dovedi că suma pretinsă pentru restituire a fost achitată anume de către ea și nu de persoana care a semnat contractele. Decizia este definitivă, însă poate fi atacată cu recurs la Curtea Supremă de Justiție.