Sarcinile și responsabilitățile în exercițiul libertății de exprimare, menționate în articolul 10 § 2 din Convenție presupun o importanță deosebită atunci când este în discuție încălcarea ”drepturilor altora” sau afectarea reputației unei anumite persoane. Acest fapt este valabil și pentru mass- media, chiar în privința problemelor de interes public major. Concluzia se conține într-un studiu privind publicarea de informații cu încălcarea secretului anchetelor, prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Raportul oferă o imagine de ansamblu privind abordarea Curții în cazurile în care au fost sancționați jurnaliști pentru publicarea de informații confidențiale din anchetele pendinte. Astfel, documentul studiază factorii diferiți care au fost avuți în vedere la evaluarea interesului statului pentru asigurarea unei bune-administrări a justiției, inclusiv necesitatea de a garanta, pe de o parte, respectarea principiului prezumției de nevinovăție, iar pe de altă parte, interesul publicului de a fi informat. Acesta examinează mai întâi situațiile apărute în contextul anchetelor penale, iar apoi trece la alte tipuri de proceduri sau de circumstanțe (ancheta parlamentară, procedurile fiscale, secretul corespondenței diplomatice și rapoartele serviciilor secrete), unde abordarea Curții a fost, în mare parte, una asemănătoare. La fel, raportului stabilește obligațiile statului privind respectarea dreptului la viață privată al acuzatului în contextul dezvăluirii informațiilor personale dintr-un dosar de anchetă confidențial. Potrivit raportului, statele au obligația pozitivă de a proteja viața privată a persoanelor vizate în procedurile penale pendinte, dar și respectarea drepturilor presei la informarea publicului cu privire la subiectele de interes public în cazul procedurilor de acest tip. Problema asigurării unui echilibru corect de către state între drepturile acuzatului/suspectului în baza articolului 8 și dreptul unui ziar în baza articolului 10 a fost examinată de către Curte de câteva ori, în contextul unor procese privind defăimarea/confidențialitatea sau al unor condamnări penale. Aceasta a elaborat o serie de criterii care trebuie avute în vedere în exercițiul punerii în balanță, care includ, inter alia, contribuția informației publicate la o dezbatere de interes general, conținutul, forma și veridicitatea acesteia, și severitatea pedepsei. Aceste cauze se refereau, în principal, la publicarea unei fotografii a acuzatului, a unor informații cu privire la identitatea inculpatului și a unor acuzații false și injurioase. În mai multe cauze, Curtea a abordat obligația statului într-o situație în care informațiile confidențiale conținute în dosarul de anchetă au fost divulgate presei. Ea a procedat astfel în contextul plângerilor formulate în baza articolului 8 din Convenție. Curtea nu a recurs la un exercițiu de punere în balanță, ci a examinat problema prin prisma obligației autorităților de a întreprinde măsurile necesare pentru a asigura o protecție efectivă a drepturilor reclamantului la viața sa privată și la corespondența acestuia.
În Craxi v. Italia (nr. 2), nr. 25337/94, 17 iulie 2003, conținuturile convorbirilor telefonice ale reclamantului interceptate de către poliție au fost publicate în presă, după ce procurorul a depus transcrierea acestora la grefa tribunalului. Curtea a observat, de o manieră mai generală, că : ”65. (...) interesul public în primirea informațiilor acoperă doar faptele legate de acuzațiile penale intentate împotriva acuzatului. Jurnaliștii trebuie să aibă în vedere acest aspect atunci când efectuează reportaje cu privire la procedurile penale pendinte, iar presa trebuie să se abțină de la publicarea informațiilor care ar putea prejudicia, cu intenție sau nu, dreptul persoanelor acuzate la respectarea vieții lor private și a corespondenței 64. În prezenta cauză, câteva dintre conversațiile publicate în presă aveau un caracter strict privat (cu privire la relațiile reclamantului cu avocatul său, un fost coleg și un susținător politic) și nu a avut, practic, nicio legătură cu acuzațiile penale împotriva reclamantului. Nu existase nicio nevoie socială presantă pentru a le publica. Cu privire la responsabilitatea statului, Curtea a considerat că divulgarea conversațiilor în presă nu a constituit o consecință directă a vreunui act al procurorului, ci a fost, probabil, rezultatul unei erori a grefei sau al obținerii informației de către presă de la una din părțile implicate în proceduri. Cu privire la obligațiile pozitive inerente respectării efective a vieții private, Curtea a conchis că a avut loc încălcarea articolului 8: ”75. În această cauză, Curtea reamintește că au avut loc dezvăluiri cu caracter privat, incompatibile cu articolul 8 din Convenție... De aici rezultă că, odată ce transcrierile fuseseră încredințate în administrarea grefei, autoritățile au eșuat în obligația lor de a oferi o stocare sigură pentru a asigura dreptul reclamantului la viața sa privată. De asemenea, Curtea observă că, în prezenta cauză, nu pare să fi avut loc o anchetă efectivă pentru a descoperi circumstanțele în care jurnaliștii au avut acces la transcrierile conversațiilor reclamantului, și, dacă era necesar, pentru a sancționa persoanele responsabile de deficiențele existente. De fapt, din cauză că nu au demarat anchetele efective în discuție, autoritățile italiene nu au fost în măsură să-și îndeplinească obligația lor alternativă de a oferi o explicație plauzibilă a modului în care convorbirile private ale reclamantului au ajuns în domeniul public.” Mai recent, Curtea a elaborat problema întinderii obligației statului în mai multe cazuri împotriva României. În Cășuneanu v. România, nr. 22018/10, 16 aprilie 2013, presa a publicat secvențe din dosarul acuzării împotriva reclamantului, inclusiv transcrieri ale convorbirilor sale telefonice care au fost obținute de către autorități în timpul unei operațiuni de supraveghere. Curtea a examinat cererea reclamantului în baza articolului 8 sub două aspecte: 1) dacă reclamantul a suferit prejudicii, și 2) dacă răspunsul autorităților a fost unul adecvat. Cu privire la primul aspect, ea a reținut după cum urmează: ”Curtea reiterează că nu a fost sesizată să examineze, în principal, oportunitatea publicării în presă a extraselor din dosarul penal. Rolul acesteia este de a examina dacă divulgarea de către autorități a încălcat dreptul reclamantului la protecția vieții sale private. Prin urmare, la această etapă este irelevant faptul că cauza penală împotriva reclamantului, care presupunea acte de corupție la nivelul oficialilor de rang înalt, constituie un subiect actual în România, suscitând, astfel, un interes public semnificativ. De asemenea, rămâne irelevant pentru această cauză faptul că reclamantul nu era o persoană publică, în virtutea afacerilor sale cu statul, iar legăturile lui cu judecătorul de la Curtea Supremă și cu un senator (și ei acuzați) îl făcuseră, în mod inevitabil subiect al unei examinări mai atente a actelor și a comportamentului său din partea presei. În continuare, Curtea observă că conversațiile telefonice sunt protejate de noțiunile de ”viață privată” și ”corespondență”, în baza articolului 8. (...) În această cauză, chiar dacă fără nicio relevanță pentru procedurile penale (vezi, a contrario, Craxi citat mai sus, § 66, unde conversațiile telefonice publicate aveau, într-o anumită măsură, un caracter strict privat și, practic, nicio legătură cu acuzațiile penale împotriva reclamantului), conținutul înregistrărilor prezenta informații cu privire la angajamentele private ale reclamantului, punându-l, prin urmare, într-o lumină nefavorabilă, dând impresia că acesta a comis infracțiuni, înainte ca autoritățile naționale să aibă măcar posibilitatea să examineze acuzațiile. (...) Scurgerea în presă a unor informații cu caracter privat din dosarul penal poate fi considerată o ingerință în dreptul reclamantului la viața sa privată. Cu privire la consecințele scurgerii în presă pentru reclamant, Curtea observă că, odată ce informațiile fuseseră publicate, reclamantul s-a pomenit în imposibilitatea de a întreprinde acțiuni imediate în vederea apărării reputației sale, de vreme ce fondul cauzei nu era examinat de către un tribunal, iar autenticitatea sau acuratețea conversațiilor telefonice și interpretarea acestora nu puteau fi, prin urmare, contestate. De asemenea, Curtea a stabilit că reclamantul nu a avut la dispoziție niciun mijloc pentru a contesta scurgerea menționată din partea autorităților. Prin urmare, se poate conchide că reclamantul a suferit un prejudiciu din cauza ingerinței în dreptul său la respectarea vieții private prin scurgerea în presă a unor fragmente din conversația sa telefonică cu o altă persoană acuzată.” Cu privire la caracterul adecvat al răspunsului autorităților, Curtea a considerat că atunci când sunt divulgate informații în presă este de o importanță crucială să se stabilească: ”(...) În primul rând, dacă statul și-a organizat propriile servicii și și-a pregătit funcționarii pentru a evita eludarea procedurilor oficiale (vezi Stoll, citat mai sus,...), și, în al doilea rând, dacă reclamantul a avut vreo posibilitate de a obține despăgubiri pentru încălcarea drepturilor sale.” În această cauză nu a existat nicio reacție oficială sau nicio condamnare; nu s-a întreprins nicio acțiune în vederea identificării instituției sau a angajatului responsabil; și nu a existat nicio declarație oficială de condamnare a acestui tip de comportament din partea autorităților. Reclamantul nu a avut la dispoziție niciun mijloc de a obține despăgubiri din partea autorităților pentru această scurgere. Prin urmare, statul reclamat a eșuat în obligația sa de a asigura o stocare sigură a informațiilor pe care le deținea pentru a garanta dreptul reclamantului la viață privată și, de asemenea, nu a asigurat niciun mijloc de remediere atunci când i-au fost încălcate drepturile. Curtea a adoptat o abordare identică în cauza Apostu v. România, nr. 22765/12, 3 februarie 2015.