Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații” Stipulatio – de la verba la scriptura Cel mai important contract încheiat în formă verbală. Una dintre cele mai importante și originale creații a dreptului roman. Bazată pe fides Romana, scoate în evidență predilecția romanilor pentru acuratețe, concizie și simplitate. Stipulatio necesita o întrebare și un răspuns, evident întrebarea precede răspunsul, de exemplu:  - 'dari spondes?' 'spondeo'; ’dabis?' 'dabo'; 'promittis?' 'promitto' etc.  Stipulatio un timp îndelungat a fost un act juridic unilateral. Pentru a forma un contract sinalagmatic, așa cum îl cunoaștem azi, erau necesare două stipulatio concomitent.  Ideea pe care am să o enunț nu aparține autorului (Zimmermann), ci este o observație pur subiectivă. Autorul scrie că verbozitatea condiționează obscuritate, iar obscuritatea dă naștere la litigii. Însă, dacă viitorul creditor este forțat să rezume toată tranzacția la o întrebare, viitorul debitor este ținut să dea un răspuns explicit, conținutul devine clar și univoc. Debitorul nu putea răspunde pur și simplu “da”, pentru că latina nu cunoaștea echivalentul la asemenea afirmații abstracte. Poate de asta divorțuri la noi sunt multe, consimțământul trebui exprimat ceva mai ferm, nu doar cu un “da”? Glumesc. Acum, una din ideile de bază a transformării serviciilor juridice, automatizării proceselor juridice, digitalizării, cu alte cuvinte “programării” dreptului, este anume cea de a exclude verbozitatea la maxim. Să luăm, de exemplu, smart contracts (am în vedere acum smart contracts în sens larg, nu doar funcțiile pe care le poate îndeplini pe blockchain-ul Ehereum), ele vin să reducă cuvintele, să automatizeze procesele și să nu lase loc de interpretări, să fie totul univoc, clar și repede. Eu cred că romanii dacă aveau tehnologiile noastre, demult implementau. În acelaș timp, spune autorul, este important și efectul psihologic al unei promisiuni formale date chiar în fața creditorului. Probabil psihologic era mai apăsătoare această promisiune rostită, decât o hârtie semnată, plus romanii țineau la ideile de fides și constantia, indiferent dacă erau sau nu oglindite pe o hârtie.  Astăzi multe din neajunsuri par evidente: cum își vor exprima consimțământul cei care nu pot vorbi sau auzi din varii motive? Era necesar să fie concomitent prezente ambele părți, o singură greșeală în exprimare în consecință invalida alegerile efectele juridice. Justinian, apropo, nu îndrăgea toate formalitățile din dreptul clasic. Normal așa pentru un fan al numerologiei.  Încă un aspect interesant este că romanii nu erau foarte preocupați de probațiune. Pentru noi rigorile formalității sunt dictate de necesitatea probațiunii (în mare parte), iar prin formal înțelegem scris, notarial, certificat etc. Din nou, asta era datorită aspectelor procedurale. De probațiune se ocupa un iudex, numit de magistrat, lawyer-ii se ocupau doar de ius civile, poate de aici și indiferența.  Cu toate neajunsurile, stipulatio a devenit o instituție des utilizată și practică. De ce? Pentru că fides (încredere)! Încă o idee de la mine: într-o lume în care nu mai poți avea fides, ce faci? Corect! Blockchain (distribuit, criptat, descentralizat la scară largă)! Just saying.  Pe timpul Republicii virtuțile morale deja nu mai făceau așa hype și treptat se trecea la acordurile scrise.  Cauza Mult timp, cauza actului juridic a fost e enigmă pentru mine. Cu Zimmermann un pic devine mai clară, cel puțin înțeleg de ce. De regulă, oamenii au un motiv pentru care fac promisiuni (a se citi - se obligă). Acest motiv nu era menționat neapărat în stipulatio (în acel schimb de replici între părți), în stipulatio rămânea dar partea abstractă, adică rezultatul final. Cu alte ocazii, părțile totuși includeau cauza direct în întrebare sau răspuns. Acest moment era foarte important când se determina validitatea unui act. Atunci conta formalismul, după cum menționam, dar includerea cauzei putea “salva” situația când erau admise unele erori formale, spre exemplu părțile aveau în vedere 200 dar au spus 100 etc. Când era inclusă cauza în formulare, se putea deduce relativ ușor dacă părțile au avut în vedere 100 sau 200, în dependență de motivele care au stat la baza contractării.  Încheierea “abstractă” a stipulatio nu neapărat excludea de tot cauza, dar făcea ca distingerea unde și care a fost cauza reală să fie mult mai dificilă din punct de vedere practic.  Neque vitiatur utilis per hanc inutilem sau utile per inutile non vitiatur Țineți minte clauzele din contracte de genul “Nulitatea unei clauze sau a unei părți din contract nu afectează valabilitatea întregului contract”. Câte cuvinte! Ulpian a scris mai simplu: neque vitiatur utilis per hanc inutilem (D. 45, 1, 1, 5). Cu rezerva că Ulpian nu a avut în vedere chiar teoria nulității parțiale, ci s-a referit la un caz concret, însă a sădit o sămânță bună. În Digest sunt mai multe exemple:  - A fost vândut un teren dar părțile nu au ajuns la un acord valabil în privința sclavilor de pe teren ce trebuiau transmiși ca părți accesorii; - A fost inclusă în contract o clauză care exonera împrumutatul de răspundere pentru dol; - Numele unui moștenitor din testament a fost șters; - A fost făcută o promisiune, prin stipulatio, pentru a plăti o sumă de bani părții contractante dar și unui terț (despre contractele în folosul unui terț am scris în ziua a 3a). În toate aceste cazuri, nulitatea unei clauze, unei părți din contract, nu afecta validitatea întregului contract. Cu excepția cazului în care de nulitate erau afectate clauzele esențiale pentru formarea contractului.  Între timp, cele scrise de Ulpian au fost dezvoltate până la o teorie întreagă, de la glosatori până la pandectiști, nimeni nu a ezitat să o facă.  Forma actului juridic Forma era o văzută ca o parte imuabilă a validității actului anume în timpurile îndepărtate. Pentru că ei credeau în natura magică a ritualurilor. Adică prima facie, atunci contau motivele sacre, nu grija pentru executare sau paternalismul autorităților. “Qui cadit a syllaba, cadit a causa”. Forma, cum spune autorul, este cea mai veche normă. Pe măsură ce relațiile comerciale se dezvoltau, natura relațiilor contractuale devenea mai complexă, formalitățile s-au transformat dintr-un temei de validitate în instrumente de evidență, de regulă. Adică voința e una, instrumentum e altceva. Astăzi, în majoritatea codificărilor, formalitățile ca o condiție de validitate a actului sunt mai degrabă excepții, nu regula. La această “liberalizare” a formei au contribuit ideile liberalismului din sec. XIX. Trăiască laissez-faire! Aș menționa aici pasajul care scoate în evidență un exemplu de soluționare a speței de către Curtea Federală Supremă în Germania, în privința formalismului. Curtea a neglijat faptul că nu a fost respectată forma contractului de vânzare a unui teren și a ținut cont de faptul că principiul de bază al bunei-credințe a fost respectat. Asta în contextul posibilității de interpretare a legii în spiritul echității, indiferent de buchia legii.  Voi cita în engleză cele scrise de Zimmermann: “The attitude of a legal culture towards form reflects its self-image and maturity”. Touché.  Sunt câteva idei de bază care se evidențiază printre rânduri în carte. Romanii, juriștii romani, erau oameni practici și pragmatici. Dacă o anumită construcție formală nu răspundea provocărilor practice, ei găseau soluții echitabile și elegante pentru fiecare caz în parte. Nu inventau construcții noi, ci adaptau des ceea ce aveau noilor necesități. Momentele care azi par stranii, gen formalismul exagerat și altele, făceau parte din cultură, doar atât. Nu se ocupau cu teoretizări abstracte, cu soluții universale, cu deducții risipitoare (de timp).