Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații” Ce au în comun diligentia quam in suis și alin. (1) art. 1089 Cod Civil al RM? Care este diferența între art. 1104 Cod Civil al RM și alin. (1) art. 867 Cod Civil când obiect sunt banii? Răspunsurile vin direct de la juriștii romani! Depositum Depozitul avea multe asemănări cu un contract de comodat. Era un contract real, cu titlu gratuit, la fel ca și comodatarul, depozitarul era doar un detentor. Diferența cea mai semnificativă era obiectul, în cazul depozitului, nu era transmis pentru folosință ci pentru a fi păstrat în siguranță. Dacă depozitarul folosea bunul, atunci el comitea furtum usus și răspundea în fața deponentului chiar și penal, prin actio furti. Revenind la balanța intereselor părților pentru determinarea răspunderii, situația depozitarului, comparativ cu cea a comodatarului era diferită desigur: în mod evident deponentul are un interes natural, de regulă, pentru transmiterea bunului în depozit. Acest fapt și-a găsit reflecția în standardul de diligență care putea fi așteptat de la depozitar. Nu era rezonabil să impui răspunderea custodia pentru un deținător altruist ca depozitarul, care ținea bunul nu în interes propriu ci în beneficiul deponentului. Răspunderea depozitarului era limitată doar pentru cazurile de dolus. Dacă bunul era furat, deponentul (nu și depozitarul, spre deosebire de comodatar) avea o actio furti împotriva infractorului. Depozitarul nu avea o asemenea acțiune reieșind din rațiunea că el nu poartă răspundere (spre deosebire, iarăși, de comodatar în relația sa cu comodantul, asta din nou revenim la culpa custodia) față de deponent, respectiv n-are nici interes pentru o asemenea acțiune. Să-și bată capul deponentul. Deponentul avea o actio directa în ipoteza în care depozitarul nu întorcea bunul iar depozitarul avea o contrarium iudicium (actio depositi contraria) dacă deponentul nu restituia cheltuielile suportate de depozitar dar și prejudiciile cauzate depozitarului. Vă aduceți aminte din Ziua 11, că această acțiune a depozitarului era cumva condiționată de survenirea acestor cheltuieli sau cauzarea prejudiciilor. Depozitul, ca și comodatul, era un contract bilateral imperfect, pentru că obligația depozitarului de restituire a bunului era în orice caz iar obligația deponentului de a restitui cheltuielile și repara prejudiciile era incidentală. Deponentul putea solicita restituirea bunului în orice moment, chiar dacă l-a transmis pentru o anumită perioadă (Ulp. D. 16, 3, 1, 46). Era totuși o situație specifică când depozitarul trebuia să întoarcă dublul prețului (valorii) pentru bunul primit. Când deponentul transmitea bunul în cazul unor situații excepționale ca incendiul, cutremur, naufragii (acest tip de depozit oarecum forțat mai era numit și depositum miserabile), el nu avea timp să găsească un prieten sau o persoană de încredere pentru a-i încredința un bun și era într-un fel forțat să aleagă cel mai apropiat depozitar. Juriștii romani considerau că este un gest perfid dacă depozitarul ar încerca să tragă avantaje din situația mai dificilă a deponentului. Mai mult decât atât, chiar și în circumstanțe normale, ei priveau abuzul de încredere al depozitarului cu așa un dezgust, că ultimul devenea famosus în așa cazuri. Rezultatul favorabil într-o actio depositi, includea și infamia, adică automat asta presupunea degradarea persoanei în fața comunității, scăderea încrederii față de aceasta, putea să includă și unele limitări, ca spre exemplu interdicția de a ocupa anumite funcții publice. Actio depositi era una din actiones famosae bazate pe raporturile contractuale, în care ideea și conceptul de încredere era atât de fundamental, întrucât orice încălcare a acestei valori, era privită ca o încălcare foarte gravă. Răspunderea depozitarului: de la dolus la culpa lata Am scris mai sus că depozitarul purta răspundere doar în caz de dolus. Însemna asta oare că romanii n-au lăsat loc pentru acomodarea unor necesități practice, mai concret pentru a include și alte situații în care răspundea depozitarul? Desigur că nu! Asta doar sunt juriștii romani, alo! Formula in ius concepta cu clauza caracteristică ex bona fide era suficient de flexibilă pentru a menaja diferite clauze contractuale între părți. În acest mod, deponentul și depozitarul erau liberi să agreeze schimbarea standardului de răspundere a depozitarului chiar și pentru culpa sau custodia. Spiritele se încing. Răspunderea depozitarului se schimba ex lege dacă acesta lua vreun bun în depozit în interes propriu, preponderent. Care ar fi aceste cazuri? Spre exemplu Marcius a depozitat o sumă de bani prietenului său, ca acesta să fie capabil să plătească o sumă de bani pentru un teren, dacă va fi nevoit s-o facă. Un alt caz a fost când depozitarul spontan a grăbit deponentul să-i transmită bunul, iar acest fapt a fost suficient ca depozitarul să răspundă și pentru custodia. Erau cazuri când depozitarul răspundea chiar și pentru vis maior (acts of God, forța majoră mai pe scurt), și anume atunci când el comitea furtum usus, în sens că utiliza bunul contrar destinației depozitului. În aceste situații, depozitarul nu se putea aștepta la multă simpatie din partea juriștilor romani și trebuia să suporte consecințele, oricare ar fi ele. În dreptul clasic, pe lângă dolus, răspunderea depozitarului a fost extinsă și pentru culpa lata (neglijență gravă) – situațiile când nu era o intenție directă a depozitarului dar când el a ignorat în mod evident cele mai elementare instrucțiuni și respectiv standarde ale bunei-credințe și diligenței. Cu alte cuvinte, atunci când lipsa de grijă, diligență era atât de inconsistentă cu buna credință și intențiile oneste. Diligentia quam in suis Un alt standard al răspunderii, oglindit spre exemplu în art. 690 BGB: “depozitarul poartă răspundere doar pentru (lipsa de) diligența pe care e obișnuit să o exercite în propriile activități”. Aici răspunderea nu este determinată în baza unui standard abstract precum diligens pater-familias ci conform unui criteriu concret și subiectiv (culpa in concreto). Acest tip de răspundere a fost dezvoltat în mare măsură în dreptul roman post-clasic. Discuțiile pe acest subiect se trag încă din dreptul roman clasic. Nerva milita pentru ideea lărgirii răspunderii depozitarului de la dolus la culpa latior (adică neglijență gravă). Proculus spunea că această extensie nu ar fi balansată, or acolo unde depozitarul este în general o persoană diligentă, nu putem privi asta ca încălcarea bunei credințe (dolus) dacă el are grijă de bunul deponentului ca de bunul propriu. Celsus a introdus conceptul de dolus relativ: o persoană diligentă acționează contrar bunei-credințe (dolo malo) dacă el este mai diligent vis-a-vis de bunurile deponentului decât bunurile proprii. Dezvoltarea conceptului diligentia quam in suis își are originile, probabil, în situațiile când juriștii au început să evalueze comportamentul unui debitor, când în situații excepționale acesta își salva de la pieire propriile bunuri, nu și cele ale creditorului. În aceste situații, debitorul purta răspundere, qua dolus, pentru incapacitatea de a restitui bunurile creditorului. Cu timpul această idee a fost dezvoltată și incorporată în conceptul conform căruia deponentul se putea aștepta de la depozitar ca acesta să fie la fel de diligent cu bunurile primite ca și cu bunurile proprii. Ulterior, această idee a fost izolată și incorporată ca un standard specific al răspunderii. Per se, acest standard are 2 aspecte importante: - Dacă debitorul nu este la fel de diligent cu bunurile creditorului ca și cu bunurile proprii, acest fapt nu era compatibil cu standardele unui comportament onest și decent chiar. În această ipoteză, debitorul purta răspundere indiferent de faptul dacă a acționat (sau omisiunea a fost) cu intenție sau dacă ar fi fost calificată in abstracto drept neglijență gravă. - Pe de altă parte, introducerea diligentia quam in suis putea însemna și o “relaxare” a răspunderii. Or dacă debitorul nu era o persoană diligentă în general, cum se putea aștepta de la el să corespundă cu vreun standard de diligență, din moment ce el cu bunurile proprii nu se poate clarifica, ce să mai vorbim de bunurile altuia. Fiți de acord că e elegantă construcția. Până la urmă creditorul alege debitorul, dacă acesta din urmă este frivol, atunci creditorul trebuie să suporte consecințele propriilor decizii. Asta se mai numește responsabilitate și maturitate. Aplauze romanilor. Cel mai interesant că diligentia quam in suis s-a strecurat și în dreptul englez (via Lordul Holt în cazul Coggs v. Bernard), ocazional a mai fost preluat și de unele curți din SUA. Acum vedeți și alin. (2) art. 1089 Cod Civil al Republicii Moldova. Acum parcă e mai vie norma, nu? Nu știu cum voi dar cel puțin eu înțeleg deja, de ce ea este acolo. Dreptul german modern recunoaște încă o situație în care standardul răspunderii depozitarului se lărgește (art 688 BGB) – când depozitul este cu titlu oneros, depozitarul răspunde și pentru dolus și pentru culpa (in abstracto). Romanii totuși considerau caracterul gratuit al depozitului drept ceva intrinsec, firesc. Cel mai întâlnit caz de depozit era în băile publice. Chiar dacă băile publice erau accesibile și celor săraci, era un gest apreciat în comunitate când un magistrat sau o persoană înstărită asigura ca intrarea în băi să fie gratuită. De altfel când intrau, persoanele lăsau hainele sau alte bunuri pe care le aveau unui balneator sau asistent (capsarius). Răspunderea depozitarului era limitată la dolus (sau ulterior și la culpa lata). În aceste circumstanțe, contractul putea fi calificat drept depozit. Dacă totuși o anumită plată era achitată pentru baie, răspunderea depozitarului era extinsă și până la custodia, însă, atenție, nu în baza regulilor de la depozit ci în baza altui contract – locatio conductio (operis). Dacă era plătită o anumită sumă, acest contract deja nu mai putea, în dreptul roman, fi calificat drept depozit (Ulp. D. 16, 3, 1, 9). Depozitul bunurilor imobile? Deși nu a preluat aspectul gratuității depozitului, dreptul german, spre exemplu, a adaptat viziunea tradițională în ceea ce ține de scopul aplicării depozitului (sau a se vedea și art. 1086 Cod Civil RM). Depozitul, în opinia romanilor, era doar pentru bunurile mobile, ei nu recunoșteau depozitul unui imobil, cum credeți, de ce? Exact! Pentru că nu era vreo necesitate în asta. Dacă X își ruga prietenul să aibă grijă de casa lui până când primul era plecat, această relație putea fi calificată drept: comodat, precarium sau habitatio gratuita (dacă prietenul efectiv locuia în casă) sau mandat. O viziune contrară, precum că bunurile imobile pot fi obiectul unui depozit, se întâlnește în art. 960 Cod Civil austriac sau în dreptul Africii de Sud (care e foarte avansat, apropo). Depositum irregulare Asta se referă în mare parte, sau de regulă, la depozitul banilor. Acum întrebare: care ar fi diferența între un împrumut și un depozit când obiect sunt banii? Comparați art. 1104 Cod Civil al RM și alin. (1) art. 867 Cod Civil. Idei? Așa și am știut. Iată romanii știau care e diferența! Între mutuum (împrumut, dacă ați uitat) și depositum era o diferență foarte importantă. Ca să o înțelegem este imuabil să ne amintim de principiul utilității (Utilitatsgedanke) despre care am discutat în Ziua 11. Balanța intereselor făcea diferența și dicta necesitatea (în dependență de situație) pentru a alege mutuum sau depositum: contractul de împrumut era încheiat, ca regulă, în interesele împrumutatului, pe când depozitul era încheiat, ca regulă, în interesele deponentului. Chiar și atunci când se transmiteau bani, erau des întâlnite cazurile când anume deponentul avea un interes pentru a ține în siguranță banii. Având în vedere că se transmite proprietatea asupra banilor (asupra corpus) iar depozitarul trebuia să întoarcă anume valoarea (quantitas), depozitarul putea să și utilizeze în scopuri personale banii primiți. Actio depositi putea oferi flexibilitatea (prin prisma clauzei de bona fide) inclusiv pentru a include o dobândă în eventualitatea în care depozitarul avea să utilizeze banii în scopuri personale. În același timp, această instituție a depozitului irregulare este considerată drept una din cele mai controversate din dreptul roman. Un lucru este cert, că ea și-a făcut drum de la greci și s-a infiltrat ușor și în viața romanilor. Această instituție pare că a fost menită să acomodeze afacerile “bancare”, care erau conduse pe atunci în mare parte de greci. Of, interesant, FMI știe de unde pornesc rădăcinile lui? Ce ironie, că unii bancheri din sec. XXI au ajuns să pună presiune pe cei care au inventat afacerea lor. Depozitul irregulari și-a pavat în orice caz calea și în majoritatea codificărilor moderne.