Un tânăr jurist și-a asumat să publice notițe în timp ce citește cartea “The law of obligations: Roman foundation of the civilian tradition” de Reinhard Zimmermann. De ce anume această carte? The law of obligations este menționată drept o sursă fundamentală pentru studiul dreptului civil, susține juristul. Notițele precedente le găsiți aici. Autor: Maxim Macovei, Casa de Avocatură ”Efrim, Roșca și Asociații” Ce poate fi mai fundamental ca vânzarea-cumpărarea? Poate blockchain-ul și smart contracts dar astăzi nu despre asta. De-a dreptul una din cele mai remarcabile realizări a dreptului și jurisprudenței romane. Fără ezitări putem afirma că anume dreptul roman a modelat gândirea și paradigma prin care vedem și analizăm astăzi contractul de vânzare-cumpărare. Fanfare. Trompete. Aplauze. Să trecem la subiect. Consensus. Emptio venditio Forma Contractul de vânzare-cumpărare (emptio venditio) era unul pur consensual. Nu era necesară vreo formă anumită, nu trebuiau să fie prezenți martori, nu era solicitată rei interventio. Arvuna În dreptul roman se întâmpla des ca părțile să transmită inele sau bani în calitate de arvună, însă asta nu era necesar pentru validitatea contractului per se ci avea în caz de necesitate doar o funcție confirmatorie (arrha confirmatoria). Interesant, dar arvuna așa cum o avem astăzi și în Codul nostru, vine de la greci: ei nu recunoșteau natura consensuală a contractelor iar transmiterea unei arvune era esențială pentru crearea răspunderii contractuale. Mai mult decât atât, dacă vânzătorul nu-și îndeplinea obligația de predare a bunului, trebuia să restituie dublul sumei (alterum tantum). La romani, în “mintea oamenilor de pe stradă, contractul consensual este cu atât mai obligatoriu în dependență de câtă arvună s-a achitat”. Cu declinul consensualismului, arrha și-a recăpătat atractivitatea și a fost inclusă chiar de Justinian în Corpus Juris Civilis, însă doar în privința vânzării încheiate în scris (oricum asta n-a afectat caracterul consensual). Până la formularea în scris a obligațiilor, nu exista o obligație, una din părți și-ar putea reconsidera decizia de a încheia un contract, tocmai de asta Justinian a introdus arrha poenalis (arvuna penalizatorie). Dacă la greci era esențială pentru validitatea contractului, Justinian a preluat această construcție ca o măsură de protecție a părții de bună-credință. Reiterez, asta n-a afectat caracterul pur consensual al vânzării, care se trage încă din dreptul clasic roman. Arvuna a fost preluată practic în așa formă de art. 359 și 336 BGB. Essentialia negotii Pentru ca vânzarea să producă efecte, părțile trebuiau să ajungă la un acord privind obiectul vânzării și prețul. Desigur că părțile puteau să prevadă și multe alte aspecte: dreptul unei părți de a rezoluționa contractul în anumite circumstanțe, garantarea unor anumite calități ale bunului vândut, locul predării etc. dar aceste aspecte erau accidentalia negotii care nu determinau natura contractului. Obiectul Practic orice putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare, bunurile corporale și incorporale, imobile, sclavi, drepturi litigioase sau de succesiune, servituți etc. Interesantă pare a fi problema delimitării mai multor tipuri de contracte. Ce contract încheie Flavius (spre exemplu) când plătește o anumită sumă ca un aurar să-i confecționeze un inel de aur? Vânzare? Servicii/antrepriză? Cassius scria că în așa caz avem un contract complex, mixt. Totuși majoritatea juriștilor erau de părerea că în așa caz avem un contract de vânzare, dacă aurarul confecționa din materialul propriu. Dacă însă Flavius transmitea aurarului materialul său pentru a confecționa inelul, atunci deja nu e vânzare. Dacă materialele erau a celui ce comanda bunul, atunci juriștii romani clasificau asta ca o locațiune de servicii (cât de paradoxal n-ar suna alături acești 2 termeni, locatio conductio, cred că azi e ceea ce numim prestări servicii/antrepriză). Desigur că aceste poziții nu sunt ideale. Diferența e subtilă, chiar și atunci când optăm pentru calificarea în favoarea vânzării (când materialele aparțin lui Flavius), este greu să vorbim de o vânzare când manopera este cu mult mai valoroasă decât materialele în sine. Bunurile determinate generic Țineți minte scriam anterior că romanii erau pragmatici? Ei nu se lasă să mă convingă de asta de fiecare dată. Reticența în a relaxa regulile care vor fi descrise mai jos, era nutrită tocmai din considerentul că nu era o necesitate imperioasă, orice problemă se soluționa prin prisma regulilor deja existente, de regulă. Bunurile care erau în mod normal măsurate, numărate, cântărite și de regulă descrise prin referință la genul lor, desigur că puteau fi vândute, însă doar dacă erau specificate (2 amphorae de vin de țară Tusculan) sau era în alt mod descris tot stocul (tot vinul din beciul meu). Era posibilă chiar și vânzarea unor bunuri determinate generic și specificate dintr-o masă de bunuri sau stoc (10 amphorae de vin din beciul meu). Însă formulările de tipul “20 de amphorae de vin alb” sau ”vânzarea unui sclav”, adică o emptio venditio pur generică, nu erau acceptate de dreptul roman. Este o abordare cumva restrictivă mai ales pentru cei care aveau raporturi de lungă-durată, spre exemplu vânzătorii de vinuri sau grâu, dar asta se datorează evoluției istorice a vânzării. Pentru că inițial vânzarea era un contract încheiat între prezenți, pe la piețe, iar momentul executării obligațiilor reciproce, sinalagmatice, coincidea. Lucrurile s-au schimbat, în mod evident. Catalizatorul schimbării dreptului civil, de regulă, este realitatea economică, necesitățile comerciale, realitățile sociale. Dreptul civil este instrumentul, nu scopul în sine. Mi-au trebuit vreo 4 ani să accept asta. Chiar dacă au avut suficientă dibăcie și pricepere să croiască din vânzare un contract consensual, unde momentul achitării și predării bunului poate fi diferit la fel ca jocul Angliei în meciul cu Suedia și Belgia, unele elemente arhaice și-au lăsat pecetea pe construcția strălucitoare a juriștilor romani. Vânzarea bunurilor determinate generic e unul din aceste exemple. Însă reiterez, “afacerile” mari găseau alte soluții, așa că toată lumea era fericită. Dubla funcție a contractului de vânzare O, urmează o discuție interesantă, tare mulți nervi am consumat când ascultam despre asta la Karapetov și nu înțelegeam de la început. Vânzarea era consensuală. Ea dă naștere unei obligații de predare a bunului. Deci conține și un element “real”. Haideți să vedem pe exemplul dreptului german modern. În art. 433 BGB scrie că prin contractul de vânzare a bunului, vânzătorul este obligat să predea bunul cumpărătorului și să transfere dreptul de proprietate asupra bunului. În același timp, art. 929 BGB completează și indică faptul că pentru transferul dreptului de proprietate a bunului este necesar ca proprietarul bunului să-l predea dobânditorului și ambii să agreeze că dreptul a fost transferat. Adică sunt necesare 3 acte: - Primul, unul pur obligațional, contractul de vânzare; - Al doilea e traditio, adică transmiterea fizică a bunului; - Al treilea, într-un final, este contractul care “acompaniază” livrarea – vânzătorul și cumpărătorul trebuie să agreeze transferul dreptului de proprietate. Al treilea act este conceptual detașat de primul (principiul separării). În dreptul german, validitatea lui se determină in abstracto, adică indiferent de faptul dacă primul produce sau nu efecte juridice sau dacă în genere a fost încheiat (principiul abstracției). În dreptul roman pentru transferul dreptului de proprietate era necesar acest traditio (predarea bunului), însă spre deosebire de dreptul german, la romani nu era principiul abstracției dar era o causa traditionis în sensul că primul contract determina temeiul juridic pentru transferul dreptului de proprietate, adică determina de ce acest traditio este făcut în general: vendetionis causa, donationis causa, mutui causa etc. Contractul de vânzare deci avea două funcții: era un act obligațional și iusta causa traditionis. Ultima în sens că ea conținea implicit voința părților de a transfera dreptul de proprietate în baza contractului de vânzare, și asta era baza comună, fundamentul pentru traditio, justificând transferul dreptului de proprietate. În esență această structură și impiedica recunoașterea largă a vânzării bunurilor determinate generic. Dacă un contract de vânzare servea ca o iusta causa traditionis și deci conținea tot ce este necesar pentru transferul dreptului de proprietate, nu se putea face transferul dreptului de proprietate decât asupra unui bun determinat, chiar dacă în contract se putea ajunge la un acord privind vânzarea unor bunuri descrise mai generic prin referința la genul lor. Adică latura obligațională (contractul de vânzare) și transferul nemijlocit al dreptului de proprietate (traditio) formau două acte separate.