Suspendarea activității organelor de conducere ale debitorului din momentul intentării procedurii de insolvabilitate este constituțională. Curtea Constituțională a declarat inadmisibilă sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a textelor ”activitatea organelor de conducere ale debitorului se suspendă” din articolul 75 alin. (1) lit. a) și ”mandatul reprezentantului debitorului va fi redus la reprezentarea intereselor acționarilor/asociaților” din articolul 88 alin. (4) din Legea insolvabilității. Curtea relevă că, pornind de la cerințele economice și sociale ale statului, legislativul poate institui prin lege anumite restrângeri pentru practicarea unor genuri de activitate economică. Curtea menționează că Legea insolvabilității stabilește cadrul juridic privind procesul de restructurare a societăților insolvabile în vederea remedierii lor financiare și economice și procesul de insolvabilitate în vederea satisfacerii colective a creanțelor creditorilor din contul patrimoniului debitorului prin aplicarea față de acesta a procedurii planului sau prin lichidarea patrimoniului lui și distribuirea produsului obținut pentru  a diminua la maxim efectele negative ale situației când un subiect de drept se află în incapacitate de plată. Prin urmare, legislatorului îi revine responsabilitatea de a decide cu privire la cazurile și gradul în care pot fi limitate drepturile garantate de Constituție, respectând raportul proporțional al restrângerii cu situația care a determinat-o. Cu privire la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor constituționale cuprinse la articolul 46, referitoare la proprietate și protecția acesteia, Curtea reține următoarele. Legea insolvabilității determină o abordare echilibrată a situației debitorului insolvent, fără a-l favoriza în detrimentul creditorilor, care suportă totuși o pagubă ca urmare a imposibilității debitorului de a onora datoriile scadente, iar procedura insolvenței oferă debitorului de bună-credință toate pârghiile necesare salvării afacerii sale în măsura în care aceasta mai are șanse de a fi viabilă. În consecință, incapacitatea de plată a datoriilor scadente este un incident major, ale cărui efecte negative nu sunt limitate doar la relația creditor-debitor, ci sunt susceptibile de a afecta activitatea mai multor întreprinzători, legați prin succesiunea operațiilor lor. Prin urmare, legislatorul a dorit ca prin suspendarea activității organelor de conducere ale debitorului să schimbe managementul neperformant al acestuia din perioada anterioară deschiderii procedurii de insolvabilitate prin desemnarea unui manager specialist în situații de criză și a limitat organele de conducere ale debitorului prin instituirea unor măsuri de asigurare a administrării masei debitoare. Situația persoanei juridice aflată într-o stare financiară precară care nu-și putea onora obligațiile ajunse la scadență, este provocată de managementul ineficient al organelor de conducere ale acesteia. Odată cu constatarea acestui fapt, prin hotărâre judecătorească, activitatea organelor de conducere ale debitorului se suspendă conform articolului 75 alin. (1) al Legii menționate. Procedura insolvenței poate fi caracterizată ca o formă de preluare a controlului asupra debitorului de către creditori, pentru că, odată cu deschiderea procedurii insolvenței, controlul asupra masei debitoare este transferat de la acționari la creditori, care-l vor exercita prin intermediul administratorilor autorizați ai procedurilor de insolvență. Administratorii autorizați își exercită atribuțiile cu diligența unui bun profesionist, acționând pe propria răspundere. Textul articolului 68 alin. (2) este formulat în mod clar și stabilește că în procedura de insolvabilitate, procedura falimentului sau procedura de restructurare acțiunile administratorului/lichidatorului sunt orientate spre păstrarea, majorarea și valorificarea cât mai eficientă a masei debitoare prin toate mijloacele legale disponibile, pentru executarea cât mai deplină a creanțelor creditorilor. Prin urmare, Curtea nu poate reține argumentele autorului potrivit cărora dispozițiile legale contestate sunt imprevizibile. Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 26 din Constituție, Curtea constată lipsa argumentelor prin care autorul ar demonstra că normele criticate îi restricționează dreptul de a contesta acțiunile administratorului, ale creditorilor sau ale altor subiecte, precum și dreptul de a fi asistat de un apărător, ales sau numit din oficiu. Așadar, în baza celor menționate, Curtea constată că sesizarea este inadmisibilă și nu poate fi acceptată pentru examinarea sa în fond.