Primii oameni care ar putea fi numiți "avocați" au fost probabil oratorii din vechea Atena. De altfel, primii oratorii atenieni s-au confruntat cu serioase obstacole structurale. În primul rând, exista o regulă că oamenii trebuiau să-și pledeze singuri cauza, regulă care a început să fie eludată datorită tendinței de creștere a cazurilor în care oamenii cereau asistența unui "prieten". Din fericire, pe la jumatatea secolului 5 î.Hr., atenienii puteau să solicite formal unui prieten să-l asiste. În al doilea rând, un obstacol mult mai serios, pe care oratorii atenieni nu au reușit niciodată să-l depășească complet, a fost regula că nimeni nu putea percepe un onorariu pentru a pleda în cauza altuia. Această lege a fost ignorată serios în practică, dar nu a fost niciodată abrogată, drept urmare oratorii nu au putut niciodată să se prezinte ca juriști sau experți. Ei au trebuit să mențină ficțiunea juridică că ei sunt doar niște cetățeni care ajută cu generozitate un prieten pe gratis și de aceea nu au putut niciodată să se organizeze într-o adevărată profesie — cu asociații profesionale și titluri și toate celelalte atribute — ca la asociațiile moderne.  De aceea, vorbind în sensul strict al definiției de avocat, primii avocați aveau să fie oratorii din Roma Antică. La începuturile Romei Antice O lege din anul 204 î.Hr. interzicea avocaților romani să perceapă onorarii, dar această lege a fost serios ignorată în practică. Legea referitoare la restricția asupra onorariilor a fost abolită de Împaratul Claudius, care a legalizat avocatura ca profesie și a permis avocaților romani să devină primii avocați care puteau practica public, dar a impus un onorariu maximal de 10.000 sesterți (monedă romană, inițial de argint, mai târziu de bronz). În mod asemănător cu contemporanii lor greci, primii avocați romani aveau pregătire în retorică, nu în știinte juridice, la fel ca și judecătorii în fața cărora pledau. Cu toate acestea, spre deosebire de atenieni, romanii au dezvoltat o clasa de specialiști în drept, cunoscuți sub denumirea de jurisconsulți (iuris consulti). Jurisconsulții erau oameni bogați pentru care implicarea în drept reprezenta un hobby intelectual, nu o activitate de bază din care să trăiască. Ei dădeau opinii juridice (responsa) pe probleme de drept la toți cei cărora solicitau astfel de servicii (practică cunoscută ca publice respondere). Devenise o rutină ca judecatorii romani și guvernatorii să ceară sfatul unui consiliu de jurisconsulți înainte de a lua o decizie, iar avocații și oamenii obișnuiți, de asemenea, obișnuiau să meargă la jurisconsulți pentru opinii juridice. De aceea, romanii au fost primii care au avut o care au avut o clasă socială care să se gândească la probleme juridice, și de aceea dreptul roman a devenit așa de "precis, detaliat și tehnic". În timpul Republicii și al Imperiului În timpul Republicii și, mai târziu, în timpul Imperiului roman, jurisconsulții și avocații nu aveau o reglementare legală, primii fiind amatori, iar ultimii fiind, tehnic, în ilegalitate. Orice persoană se putea autointitula avocat sau expert în drept, astfel că numai pe baza reputația personale a acestuia, oamenii puteau să-l creadă sau nu. Acest lucru s-a schimbat odată cu legalizarea profesiei de avocat facută de Claudius. Odata cu începutul Imperiului Bizantin, profesia juridică a fost bine înființată, reglementată în detaliu și precis stratificată. Centralizarea și birocratizarea profesiei a fost aparent graduală la început, dar accelerată în timpul Împăratului Hadrian.De asemenea, jurisconsulții au intrat în declin în perioada imperiului. Conform lui Fritz Schulz, "în secolul patru lucrurile sau schimbat, iar avocații romani au devenit avocați în adevăratul sens al cuvântului". De exemplu, în secolul patru avocații trebuiau să facă parte dintr-un barou de pe langă o instantă de judecată pentru a pleda în fața unui judecător din cadrul acesteia. Ei puteau pleda numai la acea instanță, existând și alte restricții (modificate în funcție de împărat) referitoare la numarul de avocați de pe lângă o anumită instanță de judecată.În anii 380, avocații studiau dreptul ca materie suplimentară la retorică (de aceea reducându-se necesitatea pentru o clasă separată de jurisconsulți); în anul 460, Împaratul Leo a impus regula ca cei care vor să fie admiși în profesie să aducă o recomadare de la profesorii săi. În secolul șase, pentru admitere în profesie era cerută urmarea unui curs normal de drept de aproximativ patru ani. Onorariul maximal impus de Claudius a rămas în vigoare pe perioada Imperiului Bizantin, fiind evaluat la 100 solidi (monedă de aur emisă pentru prima oară în vremea lui Constantin cel Mare și care a circulat din 309 în Imperiul roman). Desigur, acesta a fost serios eludat, fie prin cereri de acoperire a cheltuielilor, fie prin tranzacții sub rosa barter, ultima fiind chiar cauză de suspendare din barou. Notarii (tabelliones) au apărut în ultima perioada a Imperiului Roman. Ca și urmașii lor din perioada modernă, aceștia erau responsabili de redactarea testamentelor, a actelor referitoare la transferul de proprietate și posesie, precum și a contractelor. Ei erau omniprezenți și aproape orice sat avea câte unul. În perioada romană, notarii erau considerați a fi inferiori avocaților și jurisconsulților. Notarii romani nu aveau pregătire în drept, aceștia fiind intelectuali mediocrii care au deprins tranzacțiile mai simple. După căderea Imperiului Roman de Vest și la începutul instaurării Evului Mediu, profesia de avocat in Europa de Vest a decăzut. Astfel cum James Brundage a explicat: "Până în anii 1140, nimeni nu putea fi descris corespunzător ca un avocat care exercită această îndeletnicire ca profesie în sesul modern al termenului de 'profesie' ". Cu toate acestea, începând cu anul 1150, un numar mic dar crescând de oameni au devenit experți în Dreptul canonic dar numai ca avantaj al practicării unor îndeletniciri cum ar fi cea de preot al Bisericii catolice.Oricum, din 1190 pana în 1230, a avut loc o schimbare crucială în care câțiva oameni au inceput sa practice dreptul canonic a profesie în sine. Revenirea profesiei a fost marcată de eforturile bisericii și statului de a reglementa-o. În 1231 două concilii locale franceze au dictat ca avocații să depună un jurământ de admitere înainte de a practica în fața instanțele bisericești din regiunea lor și un jurământ similar a fost promulgat printr-un legat papal în London în 1237.Pe parcursul aceleiași decade, Frederick II, împăratul Regatului Siciliei, a impus un jurământ similar în instanțele civile.Din 1250 un nucleu al profesie a fost clar stabilit.Noul trend spre profesionalizare a culminat într-o propunere la Al doilea Conciliu de la Lion din 1275 ca toate instanțele bisericești să ceară un jurămând de admitere in profesie. Deși nu a fost adoptată de către conciliu, a avut mare influență în multe instanțe bisericești din toată Europa.Instanțele civile din Anglia au aderat, de asemenea, la acest trend de profesionalizare; în 1275 a intrat în vigoare un statut care prevedea pedepse pentru avocații vinovați de fraudă, iar în 1280 președintele tribunalului din Londra a promulgat regulamente referitoare la procedurile de admitere în profesie, incluzând depunerea unui jurământ.