O societate comercială, aflată într-un litigiu cu Banca de Economii, în proces de lichidare, a sesizat Curtea Constituțională solicitând verificarea constituționalității prevederilor alin. (1), art. 21 din Legea insolvabilității, dar și altor articole, în limitele în care nu au o suficientă claritate și previzibilitate.

Autorul consideră că atât conceptual, cât și separat, normele Legii insolvabilității și Codului de procedură civilă, contravin mai multor articole din Constituție.

Autorul notează că, deși art. 10 din Legea insolvabilității enumeră temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate, alin. (1) conține o normă ”impertinentă și generală”, precum că intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existența unui temei, fără a preciza care anume este acela. Alineatele următoare din același articol prevăd că temeiul general de intentare a unui procces de insolvabilitate constă în incapacitatea de plată a debitorului, iar temeiul special - în supraîndatorarea debitorului în cazul în care acesta este persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limitele patrimoniului său.

Potrivit sesizării, art. 10 ar veni și în contradicție tautologică cu art. 9 din aceeași lege, potrivit căruia procesul de insolvabilitate se intentează doar în temeiul unei cereri de intentare a procesului de insolvabilitate. Autorul susține că nu este clar totuși care este temeiul de intentare a unui process de insolvabilitate: cerererea prevăzută la art. 9  sau temeiurile prevăzute la art. 10.

Autorul consideră că imprevizibilitatea Legii insolvabilității constă în aceea că nu prevede posibilitatea de a determina dacă intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existența unui singur temei, prevăzut la art. 9, cel general, prevăzut la alin. (2), art. 10, sau doar cel special, prevăzut la alin. (3), art. 10. Aceste prevederi nu ar conține astfel garanții contra abuzului, în special în condiții art. 21, alin. (1) din Lege, care oferă instanței de insolvabilitate un rol absolut formal. În condițiile legii, această instanță nu este abilitată cu dreptul, obligația sau libertatea de a verifica și decide dacă persistă sau nu temeiul și condițiile pentru primirea cererii prealabile, temeiul și condițiile pentru aplicarea măsurilor asiguratorii și, ulterior, pentru intentarea procesului de insolvabilitate. Or, potrivit autorului, legea obligă imperativ instanța de insolvabilitate, fără drept discreționar, să admită spre examinare cererea introductivă depusă de creditor.

Societatea care a sesizat Curtea consideră că sunt imprevizibile și prevederile art. 16 din Legea insolvabilității, în coroborare cu art. 18 și 20., care reglementează cerințe imperative doar pentru conținutul cererii introductive a debitorului, iar cea depusă de creditor ”este lăsată la latitudinea, liberate și fantezia acestuia”. Potrivit autorului, aceste norme încalcă principiul egalității creditorului și debitorului și pune pe picior de inegalitate la intentarea procesului, primul fiind favorizat.

Compania menționează că din cauza neclarității și imprevizibilității legii insolvabilității, practic nicio întreprindere din țară, care a intrat în insolvabilitate, nu a mai fost reabilitată. Și asta deoarece sunt falimentate de persoane interesate, în contextul în care legea nu acordă garanții împotriva abuzului.

Autorul consideră că actualele prevederi pot chiar stimula abuzul, atunci când problema pretinsei creanțe sau datorii nu este încă soluționată într-un proces civil deja inițiat printr-o hotărâre judiciară irevocabilă, deoarece legea nu interzice expres posibilitatea inițierii unui alt proces paralel cu unul deja pedinte, cu același subiect și obiect, între aceleași părți.

De asemenea, sesizarea subliniază faptul că actuala legislație nu reglementează expres prin ce acte poate fi confrmată creanța, atunci când se permite pornirea procesului insolvabilității și desemnarea administratorului.

Autorul sesiăzii a invocat și neclaritatea altor articole din Legea insolvabilității, pe care le consideră declarative, imprevizibile, neclare și care potrivit sesizării, nu pot fi aplicate.

Totuși, sesizarea vizează în special art. 21, alin (1) din Legea insolvabilității, în limitele în care instanța de insolvabilitate este obligată imperativ, fără dreptul discreționar, să admită spre examinare cererea introductivă depusă de creditor. Dar, sunt contestate și art. 9, 10, 16, 18 și 20 din Lege și Legea insolvabilității în general, în limitele în care nu au o suficientă claritate și previzibilitate, și nu acordă careva garanții contra abuzului.

Autorul invocă neconstituționalitatea acestora, deoarece nu specifică expres condițiile exhaustive de depunere a cererii introductive, nu prevăd criterii clare, previzibile și certe de formă, conținut și anexe, nefiind clar când o cerere introductivă poate fi considerate a fi depusă cu respectarea prevederilor Codului de procedură civilă și ale Legii insolvabilității, în partea ce ține de omisiunea de a reglementa o procedură clară.