Autori: Diana Stici, șef Direcție Juridică, Rodica Popescu, șef Direcție drept de autor, Marina Rău, consultant principal, Secția asistență juridică și înregistrare contracte, AGEPI

Mărcile sunt înregistrate și sunt legal protejate în măsura în care ele sunt efectiv utilizate în activitățile comerciale, în relația cu produsele și/sau serviciile în legătură cu care au fost înregistrate și îndeplinesc funcția de a distinge produsele și/sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altei întreprinderi. Păstrarea unei mărci în patrimoniul unei persoane fizice sau juridice fără a fi utilizată constituie un abuz de drept și o restricționare a comerțului, motiv pentru care calea de mijloc găsită de legiuitor este aceea de a sancționa lipsa de folosință a mărcii prin instituția decăderii titularului din drepturile la marcă. Justificarea sancțiunii decăderii titularului din drepturi rezultă din însăși funcția mărcii de a permite identificarea produselor și serviciilor, iar dreptul conferit titularului prin înregistrare nu există decât în măsura în care marca este utilizată efectiv printr-un timp rezonabil, termen care diferă în diferite sisteme juridice (2, 3, 5 ani).

Definirea decăderii în dreptul comun

Potrivit Dicţionarului juridic, termenul decădere este o sancţiune procedurală constând în pierderea dreptului cu privire la folosirea unei căi de atac sau la îndeplinirea oricărui alt act de procedură, care nu a fost exercitat, respectiv nu a fost îndeplinit în termenul legal. Corespunzător, principalele efecte ale decăderii sunt pierderea unui drept care nu a fost exercitat în termenul legal imperativ și ineficienţa actului tardiv încheiat. 

Definiţia decăderii în dreptul proprietăţii industriale

Decăderea este o sancţiune civilă constând în pierderea dreptului la marcă pentru neexercitarea acestui drept o anumită perioadă de timp, pentru pierderea distinctivităţii sau în cazul în care a devenit susceptibilă a induce publicul în eroare. 

Ne-am propus să dezvoltăm în prezentul articol instituţia decăderii din dreptul la marcă anume pentru motivul neutilizării efective, ţinând cont de datele statistice deţinute de AGEPI, care arată că 31% din totalul de hotărâri/decizii emise în dosarele civile cu referire la OPI examinate, la care AGEPI a participat pe parcursul anului 2017, au avut ca obiect anume decăderea titularului din drepturile conferite de marcă din motivul neutilizării efective în decursul unei perioade neîntrerupte de 5 ani. În acelaşi timp, studiind practica judiciară de examinare a litigiilor din domeniul proprietăţii intelectuale, am constatat că în prezent în Republica Moldova nu există practică pe marginea litigiilor privind decăderea titularului din drepturi asupra mărcii pe motivul pierderii distinctivităţii prin faptul că marca a devenit uzuală, precum şi pe motivul că aceasta a devenit înşelătoare. Din acest considerent, vom aborda în analiza noastră în special decăderea din drepturi pe motivul neutilizării mărcii. 

Dreptul la marcă poate înceta la expirarea duratei protecţiei, abandonul mărcii, renunţarea titularului, anularea şi decăderea. Decăderea titularului din drepturile conferite de marcă din motivul neutilizării efective în decursul unei anumite perioade neîntrerupte ca modalitate de reprimare a menţinerii în vigoare a unor mărci neexploatate, reprezintă o procedură specifică multor ţări. 

Şi dacă în ţări cu tradiţii şi sisteme de proprietate intelectuală avansate, precum Franţa, decăderea a fost instituită încă în anul 1964, în Germania în anul 1987, în Republica Moldova prima reglementare juridică a decăderii se atestă în Legea privind mărcile şi denumirile de origine a produselor nr. 588-XIII din 22.09.1995 (abrogată la 25.10.2008), atunci când, în anul 2000, a fost modificat articolul 26 al legii respective, fiind introdus un nou alineat care reglementa posibilitatea persoanelor de a solicita Comisiei de apel AGEPI anularea înregistrării după nefolosirea mărcii înregistrate o perioadă neîntreruptă de cel puţin 5 ani, cu condiţia ca titularul mărcii să nu prezinte motive temeinice referitoare la existenţa unui obstacol la această folosire. Circumstanţele independente de voinţa titularului mărcii care constituie un obstacol la folosirea mărcii, cum ar fi restricţiile la import sau alte prescripţii ale autorităţilor publice vizând produsul sau serviciul protejat prin marcă, vor fi considerate ca motive temeinice de justificare a nefolosirii mărcii. 

Dreptul internaţional 

Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20.03.1883statuează la articolul 5 litera C alineatul 1): ”Dacă, într-o ţară, folosirea mărcii înregistrate este obligatorie, înregistrarea nu va putea fi anulată decât după un termen echitabil și numai dacă cel interesat nu justifică motivele lipsei sale de acţiune”. 

Acordul privind aspectele legate de comerţ ale drepturilor de proprietate intelectuală (”Acordul TRIPS”) se referă, în articolul 19, la obligaţia de utilizare în următorii termeni: ”În cazul în care folosinţa unei mărci este obligatorie pentru menţinerea înregistrării sale, înregistrarea nu poate fi anulată decât după o perioadă neîntreruptă de nefolosinţă de cel puţin trei ani, cu excepţia cazului în care titularul mărcii prezintă motive întemeiate referitoare la existenţa unor obstacole în calea folosinţei. Circumstanţele independente de voinţa titularului mărcii care constituie un obstacol în calea folosinţei mărcii, de exemplu restricţiile la import sau alte prevederi ale autorităţilor publice ce vizează produsele sau serviciile protejate prin marcă, trebuie să fie considerate motive întemeiate de justificare a nefolosinţei”. 

Având în vedere normele internaţionale, soluţia decăderii din dreptul la marcă pentru neexploatare şi termenele de nefolosire au fost stabilite diferit în diferite ţări. Astfel, de exemplu, în Italia, Benelux, Federaţia Rusă acţiunea în decădere poate fi introdusă pentru neexploatarea mărcii timp de 3 ani; în SUA – de 2 ani; în Austria, Franţa, România, Republica Moldova – de 5 ani. 

Un caracter de noutate pentru legislaţia naţională poartă dispoziţiile art. 45 din Directiva (EU) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, întitulat ”Procedura de decădere din drepturi sau de declarare a nulităţii”. Dispoziţiile în cauză prevăd obligaţia statelor membre de a reglementa în dreptul intern ”o procedură administrativă eficientă și rapidă de decădere din drepturi sau de declarare a nulităţii unei mărci în faţa oficiilor lor” și ”dreptul părţilor de a introduce o cale de atac” împotriva deciziei oficiului naţional (în Republica Moldova, AGEPI), cale de atac de competenţa instanţelor judecătorești. 

Procedura de decădere din drepturi a titularului unei mărci 

Condiţii legale

Sancţiunea decăderii din drepturi a titularului unei mărci se dispune doar pe cale judiciară. Actualmente, conform prevederilor Legii privind protecţia mărcilor, titularul poate fi decăzut din drepturi exclusiv de către instanţa de judecată, în urma unei cereri de decădere din drepturi, depuse la judecătoria în a cărei jurisdicţie este sediul AGEPI, sau a unei cereri reconvenţionale într-o acţiune de apărare a drepturilor, depuse la aceeaşi instanţă dacă în decursul unei perioade neîntrerupte de 5 ani, fără motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei utilizări efective în Republica Moldova pentru produsele şi/sau serviciile pentru care a fost înregistrată. 

Totodată, nimeni nu poate cere ca titularul să fie decăzut din drepturi dacă, în perioada de la expirarea termenului indicat până la depunerea cererii de decădere din drepturi sau a cererii reconvenţionale, marca a făcut obiectul unui contract de cesiune sau de licenţă ori obiectul unei începeri sau a unei reluări de utilizare reală. 

Cu toate acestea, dacă începerea sau reluarea utilizării mărcii a avut loc cu 3 luni înainte de depunerea cererii de decădere sau a cererii reconvenţionale, termenul respectiv începând cel mai devreme la expirarea perioadei neîntrerupte de 5 ani de neutilizare, utilizarea nu este luată în considerare în cazul în care pregătirile pentru începerea sau pentru reluarea utilizării au intervenit numai după ce titularul a aflat că cererea de decădere sau cererea reconvenţională ar putea fi depusă; perioada cuprinsă între data depunerii cererii şi data emiterii deciziei de înregistrare nu se include în termenul de 5 ani. 

În afara motivelor decăderii din drepturi, specificate mai sus, titularul mărcii colective este declarat decăzut din drepturi şi în cazul în care: 

a) titularul nu ia măsuri adecvate în vederea prevenirii unei utilizări a mărcii, incompatibile cu condiţiile de utilizare prevăzute de regulamentul de utilizare a mărcii colective; 

b) modul în care titularul a utilizat marca a generat riscul inducerii în eroare a consumatorului în sensul art.53 alin.(2); 

c) modificarea regulamentului de utilizare a mărcii colective a fost înscrisă în Registrul naţio- nal al mărcilor contrar prevederilor art.54 alin.(2), cu excepţia cazului când titularul mărcii, printr-o nouă modificare a regulamentului de utilizare a mărcii colective, se conformează acestor prevederi. 

Prin urmare, oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane ori are un interes pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept trebuie să depună în instanţa competentă o cerere de chemare în judecată, indiferent dacă este vorba de persoane fizice sau juridice naţionale sau străine. 

Astfel, pe lângă exigenţele de formă şi conţinut prevăzute la art.166 din Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova, pentru a putea depune o cerere de decădere, reclamantul trebuie să îndeplinească condiţia de a fi ”interesat”, adică interesul trebuie să fie legitim, personal, născut și actual. 

Persoane interesate ar putea fi concurenţii titularului mărcii, o persoană care dorește să înregistreze marcă, titularii unor mărci asemănatoare sau pârâtul într-o acţiune de apărare a drepturilor. 

Potrivit prevederilor legale, acţiunea în decădere este condiţionată doar de termenul de protecţie al mărcii respective. Or, după expirarea termenului de protecţie al mărcii nu ar mai exista interes în înaintarea unei acţiuni în decădere. 

Un moment destul de important este data de la care instanţa urmează să calculeze curgerea termenului neîntrerupt de nefolosire. 

În acest sens, art. 14 alin. (1) al Legii nr. 38/2008 statuează: ”Dacă în decurs de 5 ani după înregistrare marca nu a făcut obiectul unei utilizări efective în Republica Moldova pentru produsele şi/sau serviciile pentru care este înregistrată sau dacă utilizarea mărcii a fost suspendată pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani, titularul mărcii poate fi decăzut din drep- turile asupra mărcii în condiţiile prezentei legi, cu excepţia cazurilor când există motive întemeiate pentru neutilizare”. 

Prin urmare, termenul de 5 ani de nefolosinţă neîntreruptă a mărcii se va calcula fie de la data înregistrării acesteia, fie de la data ultimului act de folosinţă a mărcii, iar instanţa va reţine ca motiv întemeiat pentru neutilizare orice cauze independente de voinţa titularului. 

Motive întemeiate pentru neutilizarea mărcii 

Legislaţia naţională reţine și situaţia excepţională în care marca nu a fost utilizată din motive justificate. Totuşi, în lipsa reglementării exprese a motivelor întemeiate, deseori apare în- trebarea: cum putem aprecia dacă există motive justificate pentru care o persoană nu și-a folosit marca sau dacă motivele respective ”scuză” neutilizarea mărcii? Cu siguranţă, lipsa unor detalieri în acest sens conferă o putere sporită de decizie instanţelor, care sunt învestite să se pronunţe asupra veridicităţii acestor motive. Cert este faptul că fiecare caz are particularităţile sale, nefiind indicat să ne pronunţăm categoric în privinţa admisibilităţii sau inadmisibilităţii unor motive. 

Un prim aspect general valabil care poate fi dedus din norma legală este faptul că neutilizarea mărcii trebuie să fie generată de circumstanţe independente de voinţa titularului mărcii astfel încât utilizarea mărcii să devină imposibilă. Spre exemplu, forţa majoră reprezintă întotdeauna o cauză exoneratoare de răspundere, deşi o asemenea situaţie este mai rar întâlnită. 

Doctrina ne arată că există două motive principale care se pot dovedi a fi de natură justificativă, și anume restricţiile de import sau diversele cerinţe guvernamentale. Prin restricţiile de import întelegem un embargo comercial care vizează produsele oferite sub marca respectivă. Prin cerinţe guvernamentale înţelegem diversele interdicţii temporare de comercializare sau eventualele formalităţi pe care trebuie să le îndeplinească producătorul unor bunuri care pot afecta sănătatea sau siguranţa naţională. Putem oferi ca exemplu bunurile din domeniul alimentar sau din domeniul farmaceutic care necesită obţinerea unor avize prealabile în vederea comercializării – totuși, titularul mărcii trebuie să dovedească faptul că demersurile sale au fost iniţiate în timp util și că întârzierea unei decizii din partea autorităţilor nu este cauzată în nicio măsură de acţiunile sale. 

Utilizare efectivă 

Pârâtul dintr-o acţiune în decădere se poate apăra demonstrând utilizarea efectivă a mărcii. Acest lucru înseamnă exploatarea mărcii în forma menţionată în certificatul de înregistrare sau ”utilizarea mărcii sub o formă care diferă prin elemente ce nu schimbă caracterul distinctiv al mărcii în forma în care aceasta a fost înregistrată”

Posibilitatea de a folosi marca într-o formă diferită dar care nu alterează caracterul distinctiv a fost acordată prima oară de Convenţia de la Paris prin art. 5C.2 care prevede că ”folosirea unei mărci de fabrică sau de comerţ de către proprietar, sub o formă care diferă, prin elemente care nu alterează caracterul distinctiv al mărcii în forma sub care a fost înregistrată [...], nu va antrena invalidarea și nu va diminua protecţia acordată mărcii”. 

Cerinţa utilizării efective a mărcii este îndeplinită dacă marca a fost folosită pentru produsele și/sau serviciile pentru care a fost înregistrată, în mod real, public, neechivoc, cu scopul de a identifica produse și servicii. 

Deci, conchidem că un aspect primordial este cel cu referire la specializarea mărcii, aceasta din urmă trebuie să fie folosită pentru serviciile și produsele pentru care a fost înregistrată – în cazul în care a fost folosită pentru alte produse/servicii neacoperite de înregistrare, acest argument nu va fi pertinent pentru a constata utilizarea efectivă. 

În doctrina juridcă se menţionează că actele sporadice de comerţ, precum şi utilizarea în scopuri private a mărcii nu pot fi considerate a fi o ”utilizare efectivă”. În acest caz judecătorul va fi cel care va avea în vedere volumul vânzărilor sau prestării serviciilor (corespunzător produselor/serviciilor respective), precum şi frecvenţa folosirii. 

De menţionat că ”Utilizarea efectivă” utilizată în legislaţia naţională corespunde textului Directivei 2015/2436 din 16.12.2015 a Parlamentului European și a Consiliului de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, care foloseste în limba engleză expresia ”genuine use”, iar în limba franceză ”usage serieux”

Legislaţia naţională, cât şi cea internaţională din domeniu impun obligativitatea utilizării mărcii din momentul înregistrării acesteia, tocmai pentru a nu se crea impedimente şi bariere pentru alţi subiecţi de drept şi pentru a se evita abuzul de drept prin obţinerea unui beneficiu nejustificat de pe seama unui drept de proprietate industrială, dar şi a se evita scopul de blocaj. 

În acelaşi timp, va fi asimilată utilizării efective a mărcii și utilizarea mărcii de către un terţ, cu consimţământul titularului acesteia. Potrivit art. 14 (2), (3) ale Legii nr.38/2008, ”este asimilată utilizării efective: 

a) utilizarea mărcii sub o formă care diferă prin elemente ce nu schimbă caracterul distinctiv al mărcii în forma în care aceasta a fost înregistrată; 

b) aplicarea mărcii pe produse sau pe ambalajul acestora în Republica Moldova exclusiv în scopul exportului. 

(3) Utilizarea, cu consimţământul titularului, a mărcii de către alte persoane se consideră ca utilizare efectuată de către titular”. 

Consimţământul poate fi dat expres sau tacit dar acordarea acestui consimţământ trebuie să poată fi demonstrată. Astfel, consimţământul dat expres se dovedește printr-un contract (de licenţă sau franchising) sau printr-o declaraţie a titularului mărcii, în timp ce consimtământul tacit se poate demonstra de exemplu prin prezumţii (acordarea consimţământului de a folosi marca de către o persoană fizică unui membru de familie sau de către o persoană juridică unei filiale). 

O excepţie de la principiul teritorialităţii mărcii o constituie prevederea cuprinsă în art.14 alin. (2), lit. b din legea 38/2008 care prevede că este asimilată folosirii efective a mărcii ”aplicarea mărcii pe produse sau pe ambalajul acestora în Republica Moldova exclusiv în scopul exportului”. Astfel, va fi suficient a se demonstra că bunurile au fost produse în Republica Moldova (sau cel puţin marca a fost inscripţionată pe respectivele produse în Republica Moldova) chiar dacă acestea nu au fost comercializate efectiv în Republica Moldova. 

Cu privire la locul folosirii, trebuie indicată aria geografică unde a fost folosită marca (trebuie să fie în interiorul ţării sau să fie folosită exclusiv pentru export). 

Referitor la timp, se consideră necesar indicarea momentelor folosirii în interiorul perioadei de 5 ani care precedă cererea de decădere. Întinderea folosirii se referă la prezenţa reală pe piaţa de o anumită răspândire (cifra de afaceri și volumul vânzării respectivului produs ţinând seama de natura lui). 

Astfel se poate dovedi folosinţa prin documente ambalaje, liste de preţuri din diferiţi ani, etichete, bonuri fiscale, invoice-uri, fotografii, reclame în ziare, sau pe internet și chiar reclame la radio și televiziune. 

Utilizare efectivă: principiile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) 

Curtea de Justiţie a enunţat o serie de principii importante privind interpretarea termenului de ”utilizare efectivă”, după cum urmează: 

Cauza ”Minimax” 2003 (Hotărârea din 11 martie 2003, C-40/01, „Minimax”): Curtea a stabilit următoarele principii: 

  • Utilizarea efectivă înseamnă utilizarea reală a mărcii (punctul 35); 
  • Prin urmare, termenul ”utilizare efectivă” trebuie înţeles ca utilizarea care nu este efectuată numai în mod simbolic, cu scopul exclusiv de a menţine drepturile conferite de marcă (punctul 36); 
  • Utilizarea efectivă trebuie să fie conformă cu funcţia esenţială a mărcii, care constă în a garanta consumatorului sau utilizatorului final identitatea originii produselor sau serviciilor, permiţându-i acestuia din urmă să distingă, fără posibilitatea vreunei confuzii, produsul sau serviciul în cauză de alte produse sau servicii care au o origine diferită (punctul 36); 
  • Utilizarea efectivă implică utilizarea pe piaţă a unei mărci pentru produsele sau serviciile protejate de aceasta și nu numai în cadrul întreprinderii în cauză (punctul 37); 
  • Utilizarea efectivă trebuie să facă referire la produsele și serviciile care sunt deja – sau pe cale să fie – comercializate și pentru care întreprinderea face pregătiri pentru a atrage clienţi, în special prin intermediul campaniilor publicitare (punctul 37); 
  • Atunci când se evaluează dacă a existat o utilizare efectivă, trebuie să se ia în considerare totalitatea faptelor și circumstanţelor relevante pentru a se stabili dacă exploatarea comercială a mărcii este reală, în special dacă utilizarea respectivă este considerată a fi justificată în sectorul economic vizat, în vederea menţinerii sau creării unor cote de piaţă în beneficiul produselor și serviciilor protejate de marca respectivă (punctul 38); 
  • Prin urmare, circumstanţele în speţă pot include faptul de a lua în considerare, inter alia, natura produselor sau a serviciilor vizate, caracteristicile pieţei în cauză, sfera de acoperire și frecvenţa utilizării mărcii (punctul 39); 
  • În consecinţă, nu este necesar ca utilizarea mărcii să fie întotdeauna semnificativă din punct de vedere cantitativ pentru a fi considerată efectivă, întrucât o astfel de clasificare depinde de caracteristicile produselor sau serviciilor pe piaţa corespunzătoare (punctul 39). 

Cauza ”La Mer 2004” (Ordinul din 27 ianuarie 2004, C-259/02, ”Laboratoire de la mer”): Curtea a dezvoltat criteriile ”Minimax” după cum urmează: 

  • Răspunsul la întrebarea dacă utilizarea este suficientă pentru a menţine sau a crea cote de piaţă pentru produsele sau serviciile respective depinde de o serie de factori și de o evaluare de la caz la caz. Caracteristicile produselor și serviciilor vizate, frecvenţa sau regularitatea utilizării mărcii, faptul că marca este utilizată în scopul comercializării tuturor produselor sau serviciilor identice ale titularului sau doar a unora dintre acestea, ori elementele de probă pe care le poate furniza titularul se numără printre factorii care pot fi luaţi în considerare (punctul 22); 
  • Utilizarea mărcii de către un singur client, importator al produselor pentru care marca este înregistrată, poate fi suficientă pentru a demonstra că o astfel de utilizare este efectivă, dacă se dovedește că operaţiunea de import are o justificare comercială efectivă pentru titularul mărcii (punctul 24); 
  • Nu se poate stabili o normă de minimis (punctul 25). 

Sarcina probaţiei 

O condiţie primordială pentru înfăptuirea justiţiei este necesitatea constatării de către instanţa de judecată a circumstanţelor de fapt care au avut loc până la intentarea procesului. Anume acest fapt se realizează prin intermediul probelor în condiţii de contradictorialitate, nemijlocire, cu implicarea activă a judecătorului. Probaţiunea judiciară este o activitate multiaspectuală şi complicată şi deseori implică un cumul al aspectelor filosofice, informaţionale, logice, psihologice.

În acelaşi timp, potrivit principiului contradictorialităţii şi egalităţii părţilor în drepturile procedurale, părţile dar şi ceilalţi participanţi la proces trebuie să aibă posibilitatea de a-şi formula, argumenta şi dovedi poziţia în proces, de a alege modalităţile şi mijloacele susţinerii ei de sine stătător şi independent de instanţă, de alte organe şi persoane, de a-şi expune opinia asupra oricărei probleme de fapt şi de drept care are legătură cu cauza dată judecăţii şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei. 

Egalitatea părţilor în drepturile procedurale este garantată prin lege şi se asigură de către instanţă prin crearea posibilităţilor egale, suficiente şi adecvate de folosire a tuturor mijloacelor procedurale pentru susţinerea poziţiei asupra circumstanţelor de fapt şi de drept, astfel încât niciuna dintre părţi să nu fie defavorizată în raport cu cealaltă. 

Potrivit normelor procesual civile generale, fiecare parte trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale dacă legea nu dispune altfel. 

În litigiile privind decăderea din drepturi pe motivul neutilizării, sarcina prezentării probelor privind utilizarea efectivă a mărcii revine titularului mărcii. 

Această normă, după părerea noastră, nu degrevează reclamanţii în litigiile privind decăderea din drepturi care au un interes real în decăderea mărcii pentru a dovedi neutilizarea efectivă a mărcii, în special în situaţiile în care categoria dată de litigii se examinează în lipsa pârâtului. Or, în aceste cazuri instanţa nu poate admite acţiunea doar pentru faptul că reclamantul a invocat în cerere faptul că norma specială îl degrevează de probaţiune. Orice soluţie a instanţei trebuie întemeiată pe constatarea faptelor relevante cauzei prin activitatea de probare. 

Aceste raţionamente rezultă şi din obligaţia reclamantului de a anexa documentele care certifică circumstanţele pe care îşi întemeiază pretenţiile nemijlocit la faza de intentare a procesului odată cu depunerea cererii de chemare în judecată. Toate probele se prezintă, sub sancţiunea decăderii, în termenul stabilit de instanţa de judecată, în faza de pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare, dacă legea nu prevede altfel. 

Plenul Curţii Supreme de Justiţie, în Hotărârea nr.1 din 06.02.2017 cu privire la aplicarea unor prevederi ale legislaţiei în domeniul protecţiei mărcilor, recomandă drept probe ce ar putea servi pentru demonstrarea faptului de neutilizare a mărcii: 

1) informaţie de la Î.S. Centrul de Metrologie Aplicată şi Certificare (CMAC) referitoare la faptul dacă într-o perioadă concretă (5 ani) au fost certificate sau au fost recepţionate cereri pentru certificarea produselor, cu marca în litigiu, pentru clasa corespunzătoare, dacă pentru categoria dată de produse este obligatorie certificarea; 

2) în cazul medicamentelor, informaţie de la Agenţia Medicamentului şi Dispozitivelor Medicale privitoare la faptul dacă a fost eliberat Certificatul de înregistrare a produsului medicamentos, cu denumirea comercială în litigiu; 

3) informaţie de la Centrul Republican de Pedologie Aplicată privind certificarea articolelor de tutun, cu marca concretă (dacă marca se referă la produse de tutungerie); 

4) informaţie de la Camera de Comerţ şi Industrie a RM privitoare la eliberarea certificatelor de origine şi perfectarea rapoartelor de expertizare/ evaluare pentru produse din tutungerie, cu marca concretă; 

5) informaţie de la Centrul Naţional de Sănătate Publică referitoare la avizarea sanitară a produselor de marcă, din litigiu;

6) informaţie de la Serviciul Vamal referitoare la faptul dacă au fost înregistrate importuri sau exportate produse, cu marca în litigiu; 

7) informaţie de la AGEPI referitoare la faptul dacă, în privinţa mărcii în litigiu, au fost înregistrate contracte de cesiune, licenţă, gaj sau franchising sau au fost depuse cereri de înregistrare a unor asemenea contracte; 

8) informaţie de la Agenţia Servicii Publice privind faptul dacă titularul a înregistrat în RM întreprindere sau filială pentru a utiliza singur marca etc. 

În cazul în care motivul decăderii din drepturi este valabil numai pentru o parte din produsele şi/ sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată, titularul este declarat decăzut din drepturi numai pentru produsele şi/sau serviciile respective. În aceste cazuri, instanţele urmează să indice în dispozitivul hotărârii expres clasele de produse/servicii, fie să enumere concret acele produse/servicii pentru care este decăzut titularul din drepturi pe motivul neutilizării acestora. 

Referitor la efectele decăderii din drepturi ale titularului asupra mărcii, potrivit Legii nr. 38/2008, în cazul în care titularul este decăzut din drepturi în totalitate sau în parte, efectele înregistrării mărcii, prevăzute de prezenta lege, încetează în aceeaşi măsură începând cu data depunerii cererii de decădere din drepturi sau a cererii reconvenţionale. La cererea uneia dintre părţi, instanţa judecătorească poate stabili o dată anterioară la care a intervenit una din cauzele decăderii din drepturi. 

Hotărârile instanţelor judecătoreşti privind decăderea din drepturi, rămase definitive şi irevocabile, se comunică AGEPI pentru a fi executate. AGEPI, în calitatea sa de Oficiu naţional în domeniul protecţiei proprietăţii intelectuale, printre atribuţiile căruia este şi asigurarea completării şi păstrării colecţiei naţionale de mărci, îndeplinirea atribuţiilor oficiului de origine pentru cererile de înregistrare internaţională a mărcilor având ca ţară de origine Republica Moldova, depuse de către solicitanţii naţionali sau străini, în conformitate cu prevederile Aranjamentului de la Madrid şi ale Protocolului referitor la Aranjament, precum şi ţinerea Registrului naţional al mărcilor, execută hotărârile judecătoreşti de decădere şi introduce datele privind decăderea în Registrul Naţional al Mărcilor, în Baza de Date ”Mărci Naţionale”, iar în cazul decăderii unor mărci internaţionale notifică Biroul Internaţional al OMPI cu privire la decăderea din drepturi a titularului mărcii respective pe teritoriul Republicii Moldova. De asemenea, AGEPI publică informaţia respectivă în Buletinul Oficial de Proprietate Intelectuală. 

Concluzii 

Mărcile sunt înregistrate și sunt legal protejate în măsura în care ele sunt utilizate efectiv în activităţi comerciale, în relaţie cu produsele și/sau serviciile în legătură cu care au fost înregistrate și îndeplinesc funcţia de a distinge produsele și/sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altei întreprinderi. 

Nu este suficient ca cel care folosește un nume pentru un produs/serviciu să îl înregistreze ca marcă, el trebuind să depună diligenţe permanent în perioada de protecţie a mărcii, în special prin folosirea permanentă a acesteia. Faptul că primește un certificat de marcă nu îi va garanta exclusivitatea pentru o perioadă de 10 ani dacă nu se va comporta ca un bun ”proprietar” de drepturi de proprietate industrială. 

Atât legislaţia naţională, cât şi cea internaţională din domeniu impune obligativitatea utilizării mărcii din momentul înregistrării acesteia, tocmai pentru a nu se crea impedimente şi bariere pentru alţi subiecţi de drept şi pentru a se evita abuzul de drept prin obţinerea unui beneficiu nejustificat de pe seama unui drept de proprietate industrială, dar şi pentru a se evita scopul de blocaj. 

În acelaşi timp, urmează a fi ţinut cont şi de faptul că, potrivit Acordului privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ (TRIPS), la care Republica Moldova este parte, şi art. 3 din Legea nr. 114 din 03.07.2014 cu privire la Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală, proprietatea intelectuală este recunoscută drept proprietate privată. Prin urmare, pentru a nu fi prejudiciate drepturile și interesele titularului, decăderea din drepturi necesită a fi realizată în strictă conformitate cu normele legii, aplicabile acestei modalităţi de stingere a drepturilor asupra mărcii.