O decizie pronunțată de Curtea Supremă de Justiție (CSJ) aduce statului încă o condamnare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO). O nouă Hotărâre împotriva Moldovei a fost pronunțată de Curte în cauza Romanenco v. Republica Moldova.

Potrivit informațiilor publicate pe portalul Agentului guvernamental, reclamanții s-au plâns la Curte de caracterul nemotivat și contradictoriu al unei decizii pronunțate de către CSJ.

Din circumstanțele cauzei rezultă că, în data de 4 martie 2005, reclamanții au încheiat un contract de ipotecă cu o bancă, gajând apartamentul ce le aparținea cu drept de proprietate privată, pentru garantarea unui contract de credit, contractat de către o companie. Potrivit contractului de ipotecă, data limită pentru rambursarea creditului a fost stabilită la 28 noiembrie 2005. Părțile au încheiat mai multe acorduri adiționale cu privire la prelungirea termenului de executare a contractului, semnate şi înregistrate la OCT, cu excepția unui ultim acord din 21 septembrie 2009 dintre companie și bancă, potrivit căruia termenul contractului de credit fusese prelungit până în data de 21 septembrie 2011. Acel acord nu a fost semnat de către reclamanți și nici nu a fost înregistrat la OCT.

Ulterior, în data de 12 mai 2010, banca a inițiat o acțiune în instanța de judecată privind exercitarea dreptului de ipotecă.

În data de 8 aprilie 2011 instanța de fond a respins acțiunea băncii, constatând că reclamanții nu-și dăduseră acordul cu privire la prelungirea contractului până în anul 2011 și că, prin urmare, nu erau obligați să respecte modificările la contract aduse prin acordul adițional din 21 septembrie 2009.

În septembrie 2012, Curtea de Apel Chișinău a menținut hotărârea instanței de fond. Ea a constatat că în conformitate cu jurisprudența CSJ extinderea contractului de ipotecă nu era valabilă în lipsa acordului scris al părților și înregistrarea gajului în registrul cadastral. Potrivit instanței de apel, termenul-limită al contactului pentru reclamanți era 21 septembrie 2009, id est data prevăzută în acordul adițional din 27 februarie 2007.

În mai 2013, în lipsa părților, CSJ a casat deciziile instanțelor inferioare, a admis cererea de recurs înaintată de către bancă, a dispus evacuarea reclamanților din apartamentul aflat în litigiu, precum și încasarea din contul reclamanților în beneficiul băncii a cheltuielilor de judecată. Instanța supremă a constatat că, în lipsa unui acord semnat de către reclamanți cu privire la prelungirea contractului după data de 21 septembrie 2009, relațiile dintre părți au fost reglementate de dispozițiile acordurilor contractuale anterioare și că, în consecință, dispozițiile contractuale din 21 septembrie 2009 s-au aplicat și reclamanților.

Ulterior, reclamanții s-au plâns la CtEDO, iar Curtea a notat că atât instanța de fond, cât și Curtea de Apel Chișinău au respins cererile băncii pe motiv că, potrivit jurisprudenței naționale, prelungirea unui contract de ipotecă nu a fost valabilă în absența acordului scris al părților și, respectiv, a înregistrării gajului la OCT, iar termenul-limită de rambursare a creditului de către reclamanți constituia data de 21 septembrie 2009, în modul prevăzut în acordul suplimentar din februarie 2007. De asemenea, Curtea a stabilit că reclamanții au invocat acest argument în fața Curții Supreme de Justiție, făcând referire și la jurisprudența națională relevantă pentru acest caz, însă instanța supremă a eșuat să examineze acest argument.

Curtea a luat act de casarea de către CSJ a deciziilor instanțelor inferioare, de dispunerea evacuării reclamanților din apartamentul ce le aparținea cu drept de proprietate privată și de transmiterea silită a acestuia în beneficiul băncii, fără a examina cel mai important argument al reclamanților. În opinia Curții, argumentul reclamanților cu referire la nerespectarea procedurii de semnare și înregistrare a ultimului acord adițional a fost relevant și determinant, iar Curtea Supremă de Justiție ar fi trebuit să respingă recursul băncii și să mențină soluțiile instanțelor inferioare.

Curtea a statuat că procedurile naționale în prezenta cauză nu fuseseră echitabile, hotărând că a avut loc o încălcare a Articolului 6§  din Convenție.

Curtea a acordat reclamanților 3.600 euro pentru prejudiciul moral și 1.315 euro pentru costuri și cheltuieli.