Un avocat din România a publicat într-un articol mai multe informații despre ce-i trebuie unui avocat ca să fie ”bun”. Într-o ordine ”oarecum relativă”, și destul de amuzant, acesta a enumerat următoarele lucruri:

1. Telefon. Ca să ţii legătura cu clienţii. De 50 de ori pe zi. Dacă nu vorbeşti cel puţin 2 ore pe zi la telefon nu eşti bun. După asta te întrebi unde s-a dus toată ziua şi tu nu ai făcut nimic.

2. Mail. Ca să ţii legătura cu clienţii care au bunul simţ să nu te sune de 10 ori de zi. În consecinţă, îţi scriu mailuri. Tu le scrii lor şi pe la prânz l-ai spart pe Eminescu care o scris numai nouă scrisori toată viaţa lui şi tu eşti deja pe la a 10-a. Bine, ale lui erau în versuri, da’ şi publicul ţintă era altul.

3. Birou. Ca să ai unde să te întâlneşti cu clienţii sau cu aparţinătorii lor atunci când statul s-a gândit că mai bine te vezi cu ei printr-un geam la puşcărie. Din când în când clienţii preferă contactul vizual. Când e vorba de plătit onorariul şi tu îl preferi. Deci, îţi trebuie un birou unde să asculţi necazurile oamenilor şi să le dai sfaturi, explicându-le cum lucrurile pot să meargă prost, deşi ar trebui să meargă bine. Pe scurt, încă vreo 2 ore pe zi ţi le consacri acestor întâlniri.

4. Secretară. Ca să aibă cine să le spună la clienţi că nu eşti. Ca să aibă cine să se ducă să facă copii din dosare, să depună acte şi alte chestii de genul ăsta pe care tu nu poţi să le faci că eşti ocupat cu vorbitul la telefon şi cu mailurile.

5. Fax. Ca să aibă secretara cu ce să trimită faxuri. Şi ca te poată înştiinţa de efectuarea unor acte de urmărire ale organelor de urmărire penală la care poate ai chef să participi.

6. Stagiari, colaboratori etc. Ca să aibă cine să lucreze în timp ce tu desfăşori activităţile de la punctele 1-3. Şi ca să aibă cine să te sune de 20 de ori pe zi, că nu sunt de ajuns clienţii.

7. Clienţi. Fără ei nu are niciun sens, e ca fotbalul fără spectatori. Deci îţi trebuie şi din ăştia. Cum faci rost de clienţi. Există diverse metode. Cea normală e făcându-ţi mulţumiţi clienţii anteriori, prin activităţile descrise mai sus şi mai jos. Celelalte anormale includ o variație de metode care oscilează de la şpagă (în cazul în care clientul este statul sau instituţiile publice) până la atârnatul anunțurilor pe holurile tribunalului - poate vreo babă are nevoie de un avocat. Prefer să rămân la varianta normală.

8. Abilităţi sporite de yoga. Doar astfel te poţi proteja mental de toate aberaţiile pe care le vezi în jurul tău, de avocaţii grobieni cu atitudine de ţață revoltată, de procurori cu spiritul pe care doar un stat poliţienesc ţi-l poate da, de judecători care scriu mai mult decât citesc. Doar cu exerciţii puternice de control nervos te poţi abţine când vreun judecător are senzaţia că îi tulburi somnul raţiunii şi încearcă să îţi demonstreze cine e cu adevărat şeful. E bine de regulă să nu te cobori la mintea lor, pentru că după aia joci la nivelul lui şi te bate din experienţă. Totuşi, dacă ăla te judecă, trebuie cumva să te cobori la nivelul lui, că altfel te omoară numai pe baza de complex de superioritate.

9. Noroc. Trebuie să ai noroc să pici cât mai des la judecători buni (mai sunt şi din ăştia). Altfel, punctul 8 se dovedeşte sensibil de important.

10. Maşină şi disponibilitate la program prelungit. Pentru că o să cunoşti ţara mai bine decât orice doctor în geografie. O să ştii pe fiecare drum pe unde stă de regulă radarul, o să ai în fiecare oraş cu instanţă în dotare un loc unde o să mănânci de fiecare dată acelaşi lucru, o să devii cel mai mare fan al sandvișurilor. 

11. Jocuri pe telefon. Altfel, te-ai ars în cele 4-5 ore pe care le petreci aşteptând să îți vină cauza la rând. Sigur, ai putea în acele ore să mai scrii un mail – dacă ai telefon cu jocuri, ai şi mail pe telefon – sau să vorbeşti, dar altul e sentimentul când o faci de la birou. La instanţă, trebuie să te joci pe telefon, exceptând situaţia în care îţi face plăcere să stai la cioace cu colegii avocaţi care aşteaptă împreună cu tine să se facă apelul salvator. Astfel, poţi să auzi tot felul de dosare şi ce vor păţit în ele (de regulă, se povestesc fazele naşpa, alea bune nu se împărtăşesc). Plus, poţi să afli ce clienţi importanţi au. Prefer jocurile pe telefon la orice oră. Evident sunt şi incoveniente. Primul derivă din incompetenţa producătorilor de telefoane care nu au reuşit să facă o baterie care să facă faţă cu succes la o zi petrecută împreună cu justiţia. Doi, te tot sună diverşi oameni şi îşi întrerup jocul fix când eşti pe punctul să faci termini nivelul. Trei, nu poţi fuma în sala de judecată şi tot trebuie să ieşi. Dar, în ciuda tuturor acestor inconveniente, fără jocuri eşti mort.

12. Lipsa sentimentului justiţiei. Dacă crezi că vei câştiga de fiecare dată când ai dreptate, dacă te-ai născut cu sentimentul dreptăţii, nu te face avocat. Jocul de-a justiţia e mai aleatoriu decât pokerul şi de multe ori nu câştigă ăla care are cărţi mai bune. Dacă pui la suflet de fiecare când pierzi, deşi ai dreptate, ajungi rapid la nebuni. Sau te comporţi ca un nebun, dispus să povestească toate mizeriile pe care le pot păţi cei care nu se joacă pe telefon în timp ce aşteaptă cauza.

13. Capacitatea de a da veşti proaste. Nu e simplu să dai clienţilor veştile proaste. Îţi trebui un pic de stomac pentru asta. Singurul remediu este să te ştii împăcat că ai făcut tot de a depins de tine şi să speri că şi clientul ştie sau simte asta. În rest, e bine să o spui direct şi fără menajamente şi să închei de o manieră filosofică cu un "asta-i viaţa".

14. Ceva ştiinţă de carte. E destul de bine să şi ştii ceva carte. Aproape la fel de important ca şi chestiile de mai sus. Nu e atât de important în condiţiile în care cei din jurul tău au deschis ultima carte de drept în sesiunea de restanţe din anul 5, dar te poate ajuta în meserie. Şi mai important e să nu uiţi să mai şi citeşti în timpul (puţin) în care nu te ocupi de lucrurile mai importante de mai sus.

Avocatul notează că mai sunt și alte lucruri necesare (capacitatea de a inova, retorică bună, experienţă, nume etc.), dar astea sunt enumerate în articole ”care descriu viaţa ideală de avocat la care ajungi mult prea rar, blocat undeva în viaţa reală descrisă mai sus”.

Sursa: Radu Chirita