Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat decizia în cauza Cojocaru v. Republica Moldova. Reclamantul s-a plâns în fața Curții în baza Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, invocând că instanțele judecătorești naționale nu și-au motivat suficient hotărârile cu privire la refuzul autorităților de a-i acorda pensia de invaliditate pentru pierderea capacității de muncă, având loc și încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale.

În speță, la 18 octombrie 2006 reclamantul a depus o cerere de chemare în judecată împotriva Casei Naționale de Asigurări Sociale cu privire la recunoașterea dreptului la o alocație socială în legătură cu gradul său de invaliditate. Reclamantul a pretins că întrunise condițiile prevăzute de lege pentru obținerea dreptului la pensia de asigurare socială de stat, referindu-se la art. 5 și 50 din Legea nr. 156 din 14 octombrie 1998 cu privire la pensiile de asigurări sociale de stat și în baza art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 417 din 3 mai 2000.

Prin hotărârea Curții de Apel Chișinău din 20 februarie 2007 și, respectiv, decizia Curții Supreme de Justiție din 27 iunie 2007, cererea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată. În motivarea soluțiilor adoptate, instanțele au reținut că reclamantul nu prezentase probe ce ar fi confirmat cel puțin o zi de stagiu de cotizare la care ar putea fi asimilate perioadele serviciului militar și activitatea în organele afacerilor interne și care ar fi constituit temei pentru stabilirea alocației de invaliditate, în conformitate cu prevederile relevante ale Legii nr. 156.

În aceste circumstanțe, Curtea a reiterat faptul că atribuția sa de a verifica respectarea dreptului intern este limitată, iar interpretarea și aplicarea dreptului intern revin, în principal, autorităților naționale. Prin urmare, concluziile instanțelor judecătorești naționale conțin suficiente argumente în baza cărora a fost respinsă acțiunea reclamantului. De asemenea, Curtea a concluzionat că reclamantul nu putea pretinde la un ”bun” în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, deoarece nu fuseseră întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 156 cu privire la acordarea prestației respective. Mai mult, reclamantul nu a prezentat o practică internă care ar fi recunoscut dreptul la indemnizația unică de pierdere a capacității de muncă a colaboratorilor de poliție, aflați într-o situație similară cu cea a reclamantului.

Respectiv, a decis că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenției și a respins cererea în baza Articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.