Curtea Supremă de Justiție susține că în practica judiciară s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1323 alin. (14) Cod fiscal, în cazul delegării de atribuţii.

Astfel, unele instanțe, acceptă cererile de chemare în judecată, cererile de apel, recurs,formulate de şefii/şefii adjuncţi ai Direcţiilor generale administrare fiscală în baza actului de delegare, considerând că prevederile art. 1323 alin. (14) Cod fiscal permit în temeiul legii atât formularea şi înaintarea cererii de chemare în judecată, cât şi contestarea hotărârilor judecătoreşti. Alte instanțe, dimpotrivă, nu acceptă asemenea cereri, prin motivarea că, în raport cu dispozițiile art. 75 şi art. 80 Cod de procedură civilă, prin care sunt definite reprezentarea persoanei juridice şi formularea împuternicirilor reprezentantului în instanţa de judecată, actul de delegare (ordinul) nu constituie document de împuternicire, împuternicirile reprezentantului urmând a fi formulate numai prin procură.

Aşadar, jurisprudența instanţelor de judecată denotă că nu s-a realizat o argumentare distinctă şi nu s-a format o practică unitară şi constantă ce ţine de chestiunea de drept în materia reprezentării,prin prisma dispoziţiilor art. 1323 alin. (14) Cod fiscal.

Astfel fiind, în virtutea rolului său de a remedia contradicţiile dintre soluţiile judiciare în cauze similare şi pentru aplicarea efectivă a certitudinii juridice, Curtea Supremă de Justiţie reţine următoarele:

După cum s-a menţionat, chestiunea de drept, a cărei lămurire se cere, vizează interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1323 alin. (14) Codul fiscal, în corelaţie cu art. 75 alin. (2) şi art. 80 alin. (1) Cod de procedură civilă.

Coroborarea unei norme juridice cu o altă normă, fie din acelaşi act normativ, fie dintr-un alt act normativ, ca metodă de interpretare, presupune stabilirea înţelesului normei prin raportare la acele dispoziţii legale care pot servi acestui scop,dată fiind legătura cu norma supusă interpretării. Articolul 1323 alin. (12) Cod fiscal prevede că, directorul reprezintă Serviciul Fiscal de Stat în relaţia cu terţii sau acordă împuterniciri altor angajaţi ai Serviciului de a reprezenta Serviciul Fiscal de Stat.

Conform alin. (14) din același articol, prin ordin al directorului Serviciului Fiscal de Stat, unele atribuţii pot fi delegate conducerii subdiviziunilor Serviciului Fiscal de Stat. Limitele şi condiţiile delegării se precizează prin actul de delegare.

În acest context, se va reţine că, delegarea este actul prin care se transferă de la o persoana la alta noi sarcini sau roluri şi autoritate asupra acestora. Delegarea de atribuţii reprezintă o deplasare de sarcini, însoţite de autoritatea şi responsabilitatea necesare, de la niveluri ierarhice superioare spre cele inferioare. Se subliniază că instituţia delegării atribuţiilor este perfect legală.

În situația în care funcția publică ale cărei atribuții sunt delegate și funcția publică al cărei titular preia parțial atribuțiile delegate se află într-un raport ierarhic de subordonare, funcționarul public care preia atribuțiile delegate semnează pentru funcția publică ierarhic superioară.

Având în vedere că art. 1323 alin. (12) Cod fiscal face parte dintr-un act normativ cu caracter special, care reglementează delegarea de atribuţii, deşi nu prevede în mod expres, urmează de interpretat că aceste dispoziţii vizează şi reprezentarea în instanţa de judecată de către titularul actului de delegare.

Or, norma de drept comun prevăzută la art. 75 alin. (2) şi art. (80) alin. (1) Cod de procedură civilă nu este relevantă acestei situaţii, în acest caz nefiind vorba despre reprezentarea Serviciului Fiscal de Stat de către angajatul împuternicit, ci despre reprezentarea de către directorul Serviciului Fiscal de Stat, care a transmis prin ordin (în temei legal, de altfel) unele atribuţii ale sale şefilor Direcţiilor generale administrare fiscală.

Este de notat că limitarea interpretării art. 1323 alin. (14) Cod fiscal la reprezentarea prin procură şi nu prin actul de delegare, ar prezuma că norma nu poate fi aplicată în situaţia reprezentării în instanţa de judecată, concluzie inacceptabilă prin prisma regulii conform căreia orice normă se interpretează de a produce efecte juridice. Mai mult, art. 1323 alin. (14) Cod fiscal nu are un caracter derogatoriu de la norma de drept comun, dat fiind şi faptului că nu conține o soluție legislativă diferită în aceeași situație, constituind o normă particulară de reprezentare în judecată în condiţiile delegării de atribuţii.

În consecinţă, fiind indubitabil că legea permite ca unele atribuții ale directorului Serviciului Fiscal de Stat să fie delegate conducerii subdiviziunilor Serviciului Fiscal de Stat, cât şi ținând cont de faptul că interpretarea normei trebuie să permită producerea efectelor juridice preconizate de către legiuitor, urmează de acceptat că Serviciul Fiscal de Stat poate fi reprezentat în instanţa de judecată,în temeiul art. 1323 alin. (14) Cod fiscal,şi de către conducerea subdiviziunilor structurale autonome a Serviciului Fiscal de Stat, scop în care şefii/şefii adjuncţi ai direcţiilor dispun în baza actului de delegare, semnat de directorul Serviciului Fiscal de Stat, de dreptul formulării şi susţinerii cererii de chemare în judecată, apel, recurs, în cazul în care acest drept este expres indicat în actul de delegare.

Se va nota că faţă de problema în sensul dacă, prin interpretarea expusă a art. 1323 alin. (14) Cod fiscal, ar exista un conflict de legi, în condiţiile în care art. 80 alin. (1) Cod de procedură civilă indică expres că împuternicirile reprezentantului persoanei juridice trebuie să fie formulate într-o procură, eliberată şi legalizată în modul stabilit de lege, dispoziţiile art. 75 alin. (2) şi (80) alin. (1) Cod de procedură civilă nu sunt pe deplin edificatoare sub aspectul posibilităţii ori imposibilităţii reprezentării în faţa instanţei judecătoreşti în baza unui act de delegare a împuternicirilor.

Din acest motiv, art. 75 alin. (2) şi (80) alin. (1) Cod de procedură civilă nu afectează interpretarea art. 1323 alin. (14) Cod fiscal în sensul expus supra, ci duce doar la compararea rezultatului interpretării cu conținutul normei de drept comun, pentru stabilirea raportului dintre norme și modul de aplicare a normei speciale.

Or, domeniul de aplicare a normei speciale nu poate fi redus numai la reprezentarea prin procură, întrucât s-ar ignora caracterul specific al soluției legislative inserate în reglementarea specială. Neacceptarea acestei soluţii ar însemna încălcarea dreptului de acces deplin la justiţie.