În cazul decesului victimei în urma acțiunilor infracționale incriminate inculpatului, procesul penal încetează în baza art. 109 Cod penal, în rezultatul împăcării succesorului părții vătămate cu inculpatul. Potrivit Codului penal, împăcarea este posibilă doar în cazul înfracțiunilor ușoare și mai puțin grave. Împăcarea este posibilă și în cazul infracțiunilor grave dacă acestea sunt săvârșite de către minori.

Aceasta este decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție privind recursul în interesul legii, formulat de Procurorul General, Eduard Harunjen, cu privire la încetarea procesului penal în temeiul art. 109 Cod penal (”Împăcarea”), în cazul în care succesorul părții vătămate s-a împăcat cu inculpatul și din infracțiunea incriminată inculpatului a rezultat decesul victimei.

Decizia este obligatorie din 15 martie (ziua pronunțării) și nu are efect asupra cauzelor deja soluționate printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.

Recursul a fost formulat în temeiul faptului că în practica judiciară a instanțelor de judecată nu ar exista un punct de vedere unitar cu privire la soluționarea cauzei în ultima instanță cu privire la încetarea procesului penal în baza art. 109 Cod penal.

Procurorul a invocat două orientări cu privire la obiectul recursului în interesul legii şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, și anume:

  • încetarea procesului penal în baza art. 109 Cod penal, în rezultatul împăcării succesorului părții vătămate cu inculpatul, în cazul în care decesul victimei a survenit drept urmare a acțiunilor inculpatului;
  • neîncetarea procesului penal în baza art. 109 Cod penal, în rezultatul împăcării succesorului părții vătămate cu inculpatul, deoarece împăcarea este personală.

Astfel, în recursul în interesul legii se arată că Colegiul Penal al Curţii Supreme de Justiţie a dezvoltat două orientări jurisprudențiale care nu se conciliază şi nu au criterii clare de soluționare a cauzelor în ultima instanță cu privire la încetarea procesului penal în baza art. 109 Cod penal.

Pentru motivarea încetării procesului penal în acest temei (prima orientare), instanțele au invocat faptul că succesorul părţii vătămate dispune de drepturile şi obligațiile părţii vătămate, inclusiv şi de dreptul de a se împăca cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, iar interpretarea făcută de procuror referitor la termenul ”personală”, prin care se pretinde acordul ce urma a fi manifestat de victimă, este una incorectă.

Pentru cea de-a doua orientare, în jurisprudență s-a indicat că succesorul părţii vătămate nu poate dispune de dreptul la împăcare cu inculpatul, deoarece împăcarea este personală şi, ca urmare, de acest drept nu poate să dispună succesorul părţii vătămate.

Procurorul general a optat pentru cea de-a doua orientare jurisprudențială, adică neîncetarea procesului penal în baza art. 109 Cod penal, în rezultatul împăcării succesorului părții vătămate cu inculpatul, deoarece împăcarea este personală, iar de acest drept nu poate să dispună succesorul părţii vătămate.

CSJ a admis recursul în interesul legii, dar a optat pentru prima orientare, stabilind că pentru asigurarea interpretării și aplicării unitare a legii penale și de procedură penală, în cazul decesului victimei drept urmare a acțiunilor infracționale incriminate inculpatului, procesul penal încetează în baza art. 109 Cod penal, în rezultatul împăcării succesorului părții vătămate cu inculpatul.

Colegiul penal a remarcat că, spre deosebire de statutul juridic al reprezentantul legal ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului, în privinţa succesorului părţii vătămate, legiuitorul nu prevede ”limitări” ale exercitării drepturilor şi obligaţiilor părţii vătămate. De asemenea, nu există o listă exhaustivă de drepturi care ar urma să fie exercitate de către succesorul părții vătămate.

Referitor la caracterul personal al împăcării, CSJ a invocat concluziile dintr-o hotărâre a Curţii Constituționale din 21 septembrie 2017 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din art. 109 alin. (1) din Codul penal. Curtea a stabilit atunci că împăcarea trebuie exprimată în mod personal, prin urmare împăcarea operează doar in personam, înlăturând răspunderea penală numai faţă de acel bănuit, învinuit, inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat. Alte condiții de formă ale împăcării stabilesc că aceasta nu trebuie dedusă din anumite situații şi împrejurări, presupunând un acord explicit şi clar prin care părţile consimt în mod liber asupra soluționării conflictului penal. Astfel, potrivit concluziilor Curţii Constituționale, caracterul personal al împăcării se manifestă, în principal, prin faptul că produce consecințe juridice doar pentru bănuitul, învinuitul, inculpatul cu care s-a împăcat partea vătămată. Adică, în ipoteza în care într-o cauză penală există mai mulți bănuiți, învinuiți, inculpați, sub imperiul acestei reguli, va fi liberat de răspundere penală doar bănuitul, învinuitul, inculpatul care a încheiat acordul de împăcare, iar în privinţa celorlalți procesul penal continuă.

Potrivit CSJ, în ipoteza în care succesorul părţii vătămate ”succedă” drepturile şi obligațiile părţii vătămate, fără excepții (şi limitări), această persoană este îndreptățită de a realiza toate drepturile părţii vătămate, inclusiv şi dreptul la împăcare.

În concluzie, Colegiul Penal al CSJ a indicat că în redacția actuală a art. 109 Cod penal, art. 60 și art. 81 Cod de procedură penală, succesorul părţii vătămate este în drept să se împace cu bănuitul, învinuitul şi inculpatul în cazurile prevăzute de lege, cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condițiilor cu privire la împăcare, şi anume legea să prevadă în mod expres posibilitatea împăcării pentru fapta săvârșită, aceasta să fie totală, definitivă şi necondiționată.

Art. 109 Cod penal prevede în prezent că împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă, iar în cazul minorilor, şi pentru o infracțiune gravă, infracţiuni prevăzute la capitolele II—VI din Partea specială, precum şi în cazurile prevăzute de procedura penală, dacă persoana nu are antecedente penale pentru infracţiuni similare comise cu intenţie sau dacă în privinţa sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat al împăcării, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie în ultimii cinci ani.

Alin. (2) și (3) ale aceluiași articol prevăd că împăcarea este personală şi produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale şi până la retragerea completului de judecată pentru deliberare. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face de reprezentanții lor legali. Cei cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege.

De asemenea, dispozițiile alin. (4) indică că împăcarea nu se aplică în cazul persoanelor care au săvârșit asupra minorilor infracţiuni prevăzute la art. 171–1751, 201, 206, 208, 2081 şi 2082 Cod penal.

Mai multe detalii din decizia CSJ cu privire la acest recurs în interesul legii sunt disponibile aici.