Unul dintre drepturile persoanei ale cărei date personale sunt prelucrate de diverse entități este să ceară ștergerea acelor date - dreptul de a fi uitat. Dreptul nu poate fi exercitat însă oricum și nu ne dă mână liberă să impunem cuiva ștergerea acelor date în absolut orice condiții. Ce se întâmplă însă dacă datele acelea fac obiectul unor materiale jurnalistice? Cum ar putea funcționa dreptul de a fi uitat în acest context? Mai greu, cu atât mai mult dacă vorbim de o persoană publică, de un context care prezintă un deosebit interes public sau dacă chiar persoana vizată și-a popularizat singură datele respective, pe rețelele sociale, scrie avocatnet.ro.

Explicațiile vin în contextul în care în presa din România cap de afiș este subiectul unei valize cu documente din interiorul companiei TelDrum, județul Teleorman. Procurorii anticorupție nu au avut acces la acele informații în momentul în care au făcut percheziții la sediul companiei, iar o valiză cu informațiile din interiorul firmei au ajuns să fie găsite de un țăran chiar pe proprietate sa. Acesta a contactat jurnaliștii de la Rise Project, care au publicat documentele. Ulterior, directorul firmei a cerut ca informațiile să fie șterse, invocând dreptul de a fi uitat reglementat de Regulamentul general privind protecția datelor (GDPR).

Dreptul de a fi uitat (dreptul la ștergerea datelor personale prelucrate de o entitate anume) este printre drepturile recunoscute de acest regulament, într-adevăr, dar nu se poate aplica orișicum. Putem cere firmelor care ne prelucrează datele personale să ne uite, adică să ne șteargă datele personale pe care le stochează și utilizează, dar numai în următoarele situații:

  • nu mai au nevoie de datele respective;
  • le-am dat datele prin consimțământ (adică am fost întrebați dacă vrem să le furnizăm și am fost de acord) și ne retragem acordul;
  • datele trebuie șterse pentru respectarea unei obligații legale;
  • ne opunem prelucrării și nu firma nu mai are motive legitime ca să continue prelucrarea;
  • datele au fost colectate pentru oferirea de servicii ale societății informaționale.

Firmele care ne prelucrează datele personale sunt obligate să ne răspundă la solicitare. Pot avea însă motive întemeiate, în perfect acord cu GDPR-ul, să ne respingă cererea. Dar, chiar și așa, tot sunt obligate să ne ofere un răspuns.

Totuși, jurnaliștii au, în discuția legată de dreptul de a fi uitat al unei persoane, un spațiu de manevră foarte larg în legătură cu obligațiile de care sunt ținuți în contextul protecției datelor personale. Nu prea li se poate cere "să uite", în sensul GDPR, o persoană în legătură cu care au publicat ceva - ca regulă.

Prelucrarea unor date personale ale cuiva în scopuri jurnalistice poate fi efectuată fără să se țină cont de multe prevederi din GDPR (printre care și dreptul de a fi uitat), dacă datele acelea au fost făcute publice în mod manifest de chiar persoana cu pricina sau dacă datele sunt strâns legate de caracterul public al faptelor în care este implicată. Informații care ne vizează pot ajunge la publicul larg foarte ușor în zilele noastre. Poate că de cele mai multe ori se răspândesc atât de departe din cauza noastră, pentru că le-am postat pe rețelele sociale (Facebook, Instagram ș.a.m.d.). Mai putem să ne opunem distribuirii și redistribuirii lor la nesfârșit? Practic, e aproape imposibil. Când informațiile vizează însă tocmai persoane publice, ele stârnesc și vor stârni întotdeauna interesul jurnaliștilor și gradul de popularizare a unor fotografii, conversații, crește direct proporțional cu contextul în care ele sunt date publicității.