Un bărbat a fost obligat de instanță să-i achite fostei soții jumătate din valoarea casei în care au locuit, chiar dacă a invocat că imobilul a fost construit până la încheierea căsătoriei, însă nu era dat în exploatare.

Pentru a decide astfel, instanțele de fond și apel au constatat că după încheierea căsătoriei de către părțile litigante, casa de locuit a suferit îmbunătățiri esențiale, valoarea bunului sporind simțitor din contul  mijloacelor comune ale soților, iar în aceste condiții, casa de locuit se consideră a fi proprietate comună în devălmășie a soților, în temeiul art. 23 Codul familiei. Soluția a fost menținută și de către Curtea Supremă de Justiție.

De asemenea, judecătorii au avut de partajat și automobilul familiei.  

Pentru că  bunul se afla în posesia soțului din momentul destrămării familiei, instanțele au ajuns la concluzia de a atribui automobilul în proprietate exclusivă a bărbatului în schimbul unei sulte, deoarece partajarea bunului în natură nu este posibilă, iar deținerea acestuia nu este utilă soției, ci soțului, care l-a deținut în toată această perioadă.

Soții au solicitat și partajarea unei sume de bani depuse pe un cont. Pentru că mijloacele financiare au fost extrase din cont în perioada când părțile litigante se aflau în căsătorie, judecătorii au prezumat că aceste mijloace financiare au fost cheltuite în interesul familiei.

Referitor la obiectele de mobilier și de uz casnic, care de asemenea s-au aflat în litigiu, prima instanță și instanța de apel au menționat că, deși dobândirea acestora nu a fost negată de către soț, soția, care a solicitat împărțirea lor, nu a demonstrat faptul existenței bunurilor în natură la momentul partajării, adică faptul că bunurile nu au fost deteriorate, uzate sau ieșite din funcțiune pe parcursul utilizării acestora, nu a fost demonstrat gradul de uzură, valoarea actuală și locul lor de aflare, iar în aceste condiții, este imposibilă partajarea bunurilor, a căror existență și valoare doar se presupune.