Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a pronunțat, în data de 29 octomrbie, decizie în dosarul Pisică v. Republica Moldova.

Conform circumstanțelor cauzei, în cadrul căsătoriei dintre reclamantă și soțului ei s-au născut trei copii (în 2003 și 2007). În anul 2012, din cauza mai multor conflicte cu soțul, reclamanta a părăsit locuința comună împreună cu cei trei copii minori și a închiriat un apartament într-o altă localitate.

Reclamanta s-a adresat cu cerere de chemare în judecată împotriva soțului, solicitând stabilirea domiciliului copiilor împreună cu ea. Tatăl copiilor a înaintat o cerere reconvențională, solicitând stabilirea domiciliului copiilor minori împreună cu el.

Judecătoria Hâncești a respins cererea de chemare în judecată depusă de către reclamantă și a admis cererea reconvențională depusă de către P. Cu toate acestea, Curtea de Apel Chișinău a decis stabilirea domiciliului celor doi copii mai mici împreună cu reclamanta.

Decizia definitivă a instanței nu a putut fi executată din cauza refuzului copiilor de a locui împreună cu reclamanta și Curtea de Apel Chișinău a decis ca cei doi copii mai mici să locuiască împreună cu tatăl, menționând că o asemenea decizie ar veni în susținerea interesului superior al copiilor, în special datorită relației afective puternice dintre copii și tată.

În cadrul procedurilor judiciare cu privire la stabilirea domiciliului copiilor minori, reclamanta s-a adresat autorităților naționale cu mai multe plângeri, denunțându-l pe tatăl celor mici că ar influența copiii împotriva sa.

Judecătoria Ialoveni a aplicat măsuri de protecție față de reclamantă și cei trei copii ai săi. Deși, potrivit ordonanței de protecție, tatăl nu avea voie să contacteze cu cei trei copii comuni, acesta i-a luat să locuiască împreună cu el, refuzând întoarcerea acestora la domiciliul reclamantei. În anul 2014 au fost perfectate mai multe rapoarte psihologice, care au stabilit că atitudinea copiilor față de reclamantă devenise negativă, urmare a influenței negative din partea tatălui, și că înstrăinarea copiilor de reclamantă ar constitui un abuz emoțional. Direcția Asistență Socială și Protecția Familiei a recomandat separarea temporară a copiilor de ambii părinți, pentru acordarea asistenței psihologice, însă recomandarea respectivă nu a fost pusă în aplicare.

În fața Curții, reclamanta s-a plâns în baza Articolului 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, invocând eșecul autorităților naționale de a asigura executarea deciziei Curții de Apel din 24 iunie 2015. De asemenea, ea s-a plâns că autoritățile naționale nu au întreprins măsuri suficiente în vederea prevenirii abuzului emoțional suferit de către copii.

Curtea a notat că în pofida cererii reclamantei referitoare la celeritatea examinării cauzei cu privire la stabilirea domiciliului copiilor, precum și a numeroaselor sale plângeri adresate autorităților cu privire la acțiunile tatălui, instanța de fond a avut nevoie de un an și jumătate pentru a se pronunța în acest sens.

Curtea a enunțat că în cazurile referitoare la relația dintre părinți și copii, statele au obligația unei diligențe excepționale, ținând cont de riscul că trecerea timpului poate avea consecințe ireparabile asupra relațiilor dintre copii și părintele care nu locuiește cu ei (Ignaccolo-Zenide v. România; Strömblad v. Suedia). Prin urmare, Curtea a conchis că această întârziere în soluționarea cauzei este contrară principiului diligenței excepționale.

Cu privire la alegația reclamantei referitoare la executarea deciziei din 24 iunie 2015, Curtea a notat că autoritățile nu au rămas totalmente pasive și au întreprins o serie de măsuri relevante în acest sens. Cu toate acestea, după prima tentativă a executorului judecătoresc din 9 februarie 2016 de punere în executare a deciziei Curții de Apel Chișinău, autoritățile au rămas aparent inactive, cu excepția executorului judecătoresc, care (în opinia Curții de Apel Chișinău, în mod inutil) a solicitat explicarea deciziei din 24 iunie 2015 cu privire la ordinea și modul de executare a acesteia, inclusiv la permisiunea de a intra forțat în domiciliul lui P.

În cele din urmă, Curtea a constatat că eșecul autorităților de a soluționa numeroasele plângeri din partea reclamantei a contribuit în mod substanțial la eventualele dificultăți în executarea deciziei din 24 iunie 2015.

În consecință, Curtea a concluzionat că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența excepțională necesară și nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive în baza Articolului 8 din Convenție. Prin urmare, Curtea a hotărât că a avut loc o încălcare a Articolului 8 din Convenție, acordându-i reclamantei 12.000 euro pentru prejudiciul moral și 2.000 euro pentru costuri și cheltuieli.

*Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.

În prezent, hotărârea este disponibilă în limba engleză și poate fi accesată pe pagina web a Curții.