Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat hotărârea în cauza Osadcii și alții v. Republica Moldova .

Reclamanții s-au plâns în fața Curții în baza Articolului 6 § 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților și a Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza neexecutării în termen rezonabil a hotărârilor judecătorești emise în favoarea lor cu privire la obligarea autorităților locale de a-i asigura cu spațiu locativ, în baza prevederilor (între timp abrogate ale) Legii cu privire la poliție.

La momentul desfășurării evenimentelor, reclamanții erau angajați ai Ministerului Afacerilor Interne. Ei au înaintat acțiuni în instanța de judecată împotriva Consiliului municipal Chișinău cu privire la asigurarea lor cu spațiu locativ. Potrivit unor hotărâri judecătorești irevocabile, acțiunile reclamanților au fost admise, iar Consiliul a fost obligat să asigure reclamanții cu spațiu locativ, în conformitate cu prevederile legislației în vigoare la acel moment.

Din cauza neexecutării trenante a hotărârilor judecătorești adoptate în favoarea lor, reclamanții au inițiat acțiuni în instanța de judecată împotriva statului cu privire la repararea prejudiciului în baza prevederilor Legii nr. 87/2011 (privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești). Instanțele de judecată naționale au admis cererile reclamanților parțial, constatând încălcarea drepturilor garantate de Articolul 6 § 1 din Convenție și de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, și acordând despăgubiri în beneficiul reclamanților, executate ulterior.

În fața Curții Europene a Drepturilor Omului, Guvernul a menționat că reclamanții nu se mai puteau pretinde victime ale încălcărilor pretinse, deoarece instanțele naționale de judecată despăgubiseră reclamanții din cauza neexecutării hotărârilor în favoarea lor. De asemenea, Guvernul a susținut că valoarea despăgubirilor nu putea fi pusă la îndoială de către Curte, din moment ce judecătorii naționali se pronunțaseră în echitate, făcând uz de discreția acordată de lege.

Curtea a constatat că hotărârile judecătorești pronunțate în favoarea reclamanților fuseseră executate în perioade cuprinse între 66 luni și 72 de luni. De asemenea, ea a notat că instanțele naționale au recunoscut încălcarea drepturilor reclamanților din cauza duratei nerezonabile de executare și au acordat anumite despăgubiri. Cu toate acestea, Curtea nu a fost convinsă că sumele acordate reclamanților la nivel național au fost în concordanță cu cele acordate de către ea în cauze similare înaintate împotriva Republicii Moldova.

De asemenea, Curtea a notat că întruna din cauze instanțele naționale au respins cererea reclamantului de rambursare a sumele achitate pentru închirierea spațiului locativ în perioada de neexecutare pe motiv că respectivele contracte de locațiune nu fuseseră înregistrate în mod corespunzător la autoritățile fiscale. Cu toate acestea, Curtea a menționat că, potrivit legislației naționale în vigoare la acel moment, înregistrarea fiscală pentru contractele de locațiune cu o durată mai scurtă de trei ani nu era obligatorie. Curtea a mai menționat că, atunci când instanțele naționale resping cererile privind repararea prejudiciului material fără motive rezonabile, acest lucru poate fi incompatibil cu jurisprudența sa privind executarea hotărârilor judecătorești.

În cele din urmă, Curtea a constatat că aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că reclamanții nu au obținut despăgubiri suficiente la nivel național, aceștia continuând să fie victime ale încălcării drepturilor lor, în sensul Articolului 34 din Convenție.

În consecință, Curtea a hotărât că a avut loc o încălcare a drepturilor reclamanților garantate de Articolul 6 § 1 din Convenție și de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție din cauza neexecutării prompte a hotărârilor naționale emise în favoarea lor.

Întruna din cereri reclamantul s-a plâns și de lipsa unui remediu intern eficient, invocând că cererea înaintată de către el la nivel național nu a generat o despăgubire suficientă. Prin urmare, Curtea a hotărât că – în privința acestui reclamant – a avut loc și o încălcare a Articolului 13 din Convenție, în coroborată cu Articolul 6 § 1 din Convenție și Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În cele din urmă, Curtea a acordat acestui reclamant 12.900 de euro pentru prejudiciul material, 550 de euro pentru prejudiciul moral și 50 de euro pentru costurile și cheltuielile suportate.

În celelalte două cereri Curtea a acordat reclamanților câte 1.300 euro pentru prejudiciul moral și câte 100 euro pentru costuri și cheltuieli.

Rezumatul hotărârii a fost efectuat de către Direcția agent guvernamental din cadrul Ministerului Justiției al Republicii Moldova.