Prevederile alin. (2) din art. 145 din Legea insolvabilității, care reglementează temeiurile de repunere în termen a cererilor de admitere a creanțelor, au fost contestate la Curtea Constituțională. O sesizare în acest sens a fost înregistrată recent.

Alin. (2) de la art. 145 din Legea insolvabilității prevede că ”la cererea întemeiată a creditorului, în cazuri excepţionale, dacă instanţa de judecată care examinează procesul de insolvabilitate constată că termenul de înaintare a creanţelor nu este respectat din cauza unor circumstanțe legate de persoana creditorului sau de obiectul creanţei ori dacă nu s-a respectat procedura de notificare a intentării procesului, instanţa de insolvabilitate repune, prin încheiere, în termen cererea de admitere a creanţelor”.

Potrivit autorului sesizării, norma nu îndeplinește standardul calității lege și este contrară art. 23 alin. (2) din Constituție și a art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. La fel, prevederea oferă instanțelor o marjă excesivă de discreție și interpretare.

În document se spune că nu este clar stabilit și reglementat dacă noțiunea de ”creditor” impune obligația instanței de a cerceta, la examinarea repunerii în termen a cererii de admitere a creanței, dacă persoana și-a probat calitatea de creditor. La fel, nu este stabilit expres daca instanța este în drept să respingă cererea de repunere în termen a cererii de admitere a creanței pe motiv că persoana nu a dovedit dreptul de creanță asupra patrimoniului debitorului.

Potrivit art. 2 din Legea insolvabilității, creditor este persoana fizică sau juridică deținător al unui drept de creanță asupra patrimoniului debitorului, care poate face dovadă creanței sale față de acest patrimoniu.

Totodată, Curtea Constituțională a interpretat, anterior, că ”însăși existența creanței și depunerea cererii introductive nu conduc la apariția calității procesuale de creditor. Această calitate și toate drepturile care decurs din ea vor apărea numai după ce creanța acestuia este validată, iar în acest sens, creditorii trebuie să-și argumenteze creanțele”.

Prin urmare, autorii sesizării consideră că până a examina temeiurile de repunere în termen a unei cereri de admitere a creanței, instanța are obligația de a verifica dacă persoana a făcut dovada creanței. În practica judiciară, instanțele se rezumă doar la examinarea cererii și constatarea temeiurilor de repunere în termen, se menționează în documentul înregistrat la Curtea Constituțională.

Sesizarea a fost depusă după ce în vara anului 2017, la cerere Inspectoratului Fiscal de Stat, a fost intentată procedura de insolvabilitate a unei societăți cu răspundere limitată. În context, administratorul de insolvabilitate a fost obligat să notifice toți creditorii cunoscuți despre dreptul de a depunere cereri de validare a creanțelor. Totuși, la începutul anului 2020, mai mulți creditori au înaintat cereri de repunere în termen a cererilor de admitere a creanțelor. Aceștia au invocat că nu au fost notificați corespunzător despre intentarea insolvenței.

Potrivit sesizării, creditorii apăruți după aproximativ trei ani, au spus că au dat bani cu împrumut SRL-ului în baza recipiselor. Recipisele prezentate nu conțin informații despre împrumutător, nu este indicat codul fiscal, anul nașterii, domiciliul sau patronimicul acestuia. Totodată, niciunul dintre potențialii creditori nu au acte contabile primare care să ateste predarea-primirea sumelor bănești, remarcă autorii sesizării.

Textul complet al sesizării poate fi consultat aici.