Medicina legală datează de ani buni şi este domeniul cel mai puţin complex al probelor ştiinţifice (în materie de admisibilitate) datorate legăturii foarte strânse care există între medicina şi drept. Patologia este ramura medicinii al cărui obiect de studiu îl constituie modificările structurale cauzate de boală sau traumatism. Patologia medico-legală doar adaugă cuvintele „violent” sau „suspect” înaintea sintagmei „boală sau traumă”. Există, de fapt, două ramuri ale patologiei: anatomică – care acoperă transformările structurale ale corpului uman; şi clinică – care ţine de examinările de laborator a specimenelor prelevate de la persoană. Majoritatea patologilor sunt experţi în ambele ramuri.
  • Stabilirea cauzei morţii
  • Estimarea timpului morţii
  • Deducerea tipului armei folosite
  • Delimitarea omorului de suicid
  • Stabilirea identităţii celui decedat
  • Determinarea efectului aditiv al traumei sau a condiţiilor pre-existente
În SUA, statele au, fie un sistem de coroneri, fie de medici legişti. În cazul sistemului de coroneri, coronerul este, de obicei, un funcţionar ales, care nu în mod obligatoriu este şi medic, deşi ar trebui să aibă cel puţin pregătire medicală. În statul Texas, de exemplu, Judecătorul de Pace este de regulă şi coroner (care solicită anchete şi ordonă teste de laborator). Coronerii sunt susceptibili de răspundere civilă pentru neglijenţă, spre deosebire de legişti. Medicii legişti funcţionează în birouri centralizate la nivel de capitală de stat, sau fac parte dintr-o înţelegere inter-districtuală sau regională. Aceştia sunt investiţi atât cu competenţe de aplicare a legii (spre exemplu să angajeze proprii anchetatori pentru cazurile de omor), cât şi cu puteri quasi-judiciare (să solicite anchete şi să ia declaraţii sub jurământ). Autopsia Scopul autopsiei este de a examina şi a face cât de curând posibil înregistrări permanente cu caracter juridic a particularităţilor anatomice mari şi minuscule ale unui cadavru recent descoperit. Autopsiile sunt realizate la spitalul local sau la morga districtuală, deşi unele sunt făcute în cabinete medicale private sau saloane funerare. Examinarea anatomică poate fi suficientă pentru a stabili cauza morţii, dacă autopsierul are acces şi la alte informaţii (precum circumstanţele cauzei, date psihiatrice, trecutul persoanei şi altă informaţie pertinentă referitoare la pacient). Legiştii se angajează câteodată în „autopsiere psihologică”, deşi aceasta nu este acceptată cu uşurinţă în sistemul juridic. Examenul clinic sau microscopic al părţilor de organe deseori este necesară pentru a întemeia ulterior concluziile autopsierului, deşi acestea ar fi imposibil de realizat într-un caz de exhumare (sau atunci când rudele s-au opus) deoarece îmbălsămarea, ca regulă, zădărniceşte examenul microscopic de laborator. Ori de câte ori o armă de foc este implicată medicii legişti solicită, tradiţional şi un examen în raze X. Uneori la aceeaşi procedură se apelează pentru plăgile înţepate şi cazurile de abuz asupra copiilor. Examenul părţilor de organe ale corpului este util în situaţia intoxicaţiilor sau atunci când există suspiciuni privind folosirea drogurilor sau alcoolului. Verificarea conţinutului stomacal este parte a oricărei examinări postmortem a cadavrului, întrucât poate furniza informaţii privind cauza sau timpul morţii. În cazul rămăşiţelor umane neidentificate, examenul clinic poate să confirme şi bănuielile privind rasa, vârsta, sexul, înălţimea, greutatea şi starea generală de sănătate. Înainte de a purcede la discuţiile privind rapoartele de autopsie (de expertiză medico-legală) se va realiza o trecere în revistă a câtorva modaliăți prin care traumatismul poate cauza moartea. Asfixia Toate cazurile de asfixie implică o cantitate insuficientă de oxigen care ajunge la creier sau alte organe vitale ale corpului. Există mai multe modalităţi prin care asfixiile se produc. În primul rând, sunt anumite boli care în mod natural determină blocarea sistemului respirator, de ex. emfizem, pneumonia, gripa, astmul, afecţiunile laringelui, etc. În plus, există trei forme de asfixiere utilizate frecvent ca metode de săvârşire a infracţiunilor: strangularea, înecul, sufocarea. Strangularea poate fi accidentală, suicidală, sau homicidă. Forma homicidă este realizată fie manual (prin forţa brută aplicată în jurul gâtului) sau prin ligaturare (folosind o funie, un cablu sau un zbilţ). În situaţia spânzurării victima decedează ca urmare a presiunii pe care o exercită greutatea corporală, fie ca urmare a traumatismului gâtului. Toate cazurile de strangulare se caracterizează prin următoarele:
  • Congestie puternică a inimii (inimă mărită; ventriculul drept);
  • Angorjarea venoasă (vene mărite deasupra locului impactului);
  • Cianozarea (buzele şi vârfurile degetelor devin albastre la culoare).
Înecul – este rezultatul inhalării apei care provoacă sufocare, iar aceasta la rândul ei cauzează formarea rapidă a mucusului în gât şi trahee. Ceea ce generează într-adevăr stoparea respiraţiei este răspândirea acestui mucus spumos şi vâscos, iar cauza morţii (chiar şi unele cazuri de supradoză de droguri) va putea fi stabilită datorită prezenţei „conului de spumă” (ciuperca înecatului) care acoperă gura şi orificiile nazale ale victimei. În unele cazuri are loc „înecul uscat”, în care, datorită extensiei laringelui ca rezultat al şocului, lichidul nu pătrunde în plămâni sau stomac (după cum este tipic pentru celelalte forme de înec, unde se constată o cantitate impunătoare de lichid, precum şi vietăţi marine). Înecul clasic are cinci etape:
  • surpriza (persoana este stupefiată şi inhalează apă);
  • întreruperea respiraţiei (persoana încearcă să întrerupă respiraţia în timp ce luptă);
  • spuma de culoare roz (persoana inspiră profund, iar spuma de culoare roz este expirată);
  • stop respirator (mişcare a toracelui şi pupile dilatate);
  • ultimul efort (3-4 încercări de a găsi aer şi de a respira).
Sufocarea se produce atunci când un obiect obturator (precum o pernă sau o plapumă) comprimă căile respiratorii. Atunci când pentru sufocare se foloseşte un obiect moale, nu vor exista semne vizibile de traumatism, deşi de regulă sunt prezente mici contuzii vizibile sau rupere a buzei de jos. Cianozarea ar putea sau nu fi prezentă, însă, de obicei, se constată petele Tardieu – mici inflamaţii sau pete roşii pe faţă, în special în jurul nasului şi ochilor. Sursa: „Expertiza judiciară. Îndrumar pentru avocaţi”, ABA ROLI Moldova