Neexecutarea unei hotărâri judecătorești, într-un termen rezonabil, aduce o nouă condamnare. Curtea Europeană a Drepturilor omului a făcut publică hotărârea Pavlovici c. Moldovei. Reclamantul Vladimir Pavlovici s-a născut în 1951 și locuiește în Chișinău. În 1940, autoritățile sovietice i-au deportat bunicii în Siberia, iar în 1946 au naționalizat clădirile care le aparțineau. În 1989, bunicul reclamantului a fost reabilitat post-mortem și a fost recunoscut ca victimă a represiunii politice. În data de 12 martie 1996, tatăl reclamantului, în calitate de succesor, a înaintat o acţiune în justiţie, cerând restituirea proprietăților naţionalizate, clădiri şi apartamente, privatizate de către foștii chiriași. De asemenea, reclamantul a solicitat şi anularea contractelor de privatizare și evacuarea a persoanelor. În data de 30 octombrie 1997 tatăl reclamantului a decedat și procedura a fost continuată de către reclamant. Prin decizia definitivă a Curţii de Apel Chişinău din 18 iunie 2002 a fost menţinută hotărârea judecătoriei Chişinău, prin care a fost admisă acţiunea reclamantului și s-a dispus restituirea proprietăţilor, nulitatea contractelor de privatizare şi evacuarea tuturor chiriaşilor. Curtea de Apel a eliberat reclamantului 23 de titluri executorii. La o dată necunoscută, Procurorul General, invocând aprecierea eronată a probelor, a înaintat un recurs în anulare la hotărârea din 18 iunie 2002. Prin decizia din 18 decembrie 2002, Curtea Supremă a admis recursul, a anulat hotărârea din 18 iunie 2002 și a remis cauza în primă instanță. În urma reexaminării cauzei, printr-o hotărâre din 24 decembrie 2004, judecătoria Botanica a admis acţiunea reclamantului și a obligat restituirea clădirilor, a declarat nulitatea contractelor de privatizare și a dispus evacuarea tuturor chiriașilor. Această hotărâre a fost confirmată prin decizia irevocabilă din 7 decembrie 2005 a Curții Supreme de Justiție. La 23 septembrie 2005, reclamantul a înaintat o acţiune pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a anulării hotărârii din 18 iunie 2002 și incapacitatea de a dispune de bunuri în perioada 2002-2005. Prin decizia din 14 februarie 2007, Curtea Supremă a admis acțiunea reclamantului, a recunoscut încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, principiul securității juridice, și a acordat reclamantului suma de peste 1,2 milioane de lei. Această sumă a fost calculată pe baza chiriei medii pe metru pătrat, înmulțită cu suprafața clădirilor. Suma obținută a fost apoi înmulțită cu numărul de luni în care reclamantul nu a putut să dispună de proprietatea sa. Ulterior, între 2005 și 2014, reclamantul a intentat mai multe procese, solicitând repararea prejudiciului material suferit pentru perioada 2005-2010, ca urmare a neexecutării hotărârii din 24 decembrie 2004. Toate acțiunile au fost admise, iar reclamantului i s-a acordat, în total, peste 2,2 milioane de lei. În data de 17 octombrie 2011, reclamantul a intentat un proces în temeiul Legii nr. 87, cerând constatarea încălcării dreptului său la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și 50.000 lei ca despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. Printr-o decizie definitivă din 21 noiembrie 2012, Curtea de Apel Chișinău a constatat încălcarea dreptului său la executarea unei hotărâri judecătorești definitive într-un timp rezonabil, dar a respins cererea de reparare a prejudiciului moral. Instanța a avut în vedere faptul că, anterior, reclamantul a primit despăgubiri. Hotărârea definitivă din 24 decembrie 2004 a rămas neexecutată până în prezent. În faţa Curţii reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 - dreptul la un proces echitabil de încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice, urmare a casării hotărârii favorabile. Curtea a declarat cererea, în această parte, ca inadmisibilă. Ea a observat că în urma reexaminării cauzei, reclamantul a obţinut câştig de cauză. De asemenea, ea a constatat că, prin decizia din 14 februarie 2007, Curtea Supremă de Justiție a recunoscut în mod explicit încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției și a acordat reclamantului suma de peste 1,2 milioane de lei cu titlu de prejudiciu material. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6, dreptul la un proces echitabil şi articolului 1 - Protocolul adiţional, respectul proprietăţii, de neexecutarea hotărârii definitive favorabile din 24 decembrie 2004. Curtea a notat că hotărârea pronunțată în favoarea reclamantului la 24 decembrie 2004 rămâne neexecutată până în prezent. Ea a reamintat că o autoritate de stat nu poate invoca absența fondurilor și locuințelor alternative pentru a explica neexecutarea unei hotărâri judecătorești (Prodan v. Moldova). Având în vedere circumstanțele din această speţă, Curtea nu a văzut nici un motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită. În consecință, ea a considerat, cu vot unanim, că a avut loc violarea articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în urma neexecutării de către autorități, într-un termen rezonabil, a hotărârii definitive favorabile reclamantului. Potrivit Asociației Juriștii pentru Drepturile Omului, Curtea a considerat că, chestiunea aplicării Articolului 41 din Convenţie, prejudiciu material, moral şi costuri şi cheltuieli urmează a fi rezervată pentru o hotărâre separată.