Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică hotărârea în cauza Sobieski-Camerzan c. Moldovei. Cauza se referă la evacuarea reclamantului, avocat de profesie, din biroul unde își desfășura activitatea, precum și sechestrarea bunurilor mobile din biroul. Curtea a constatat încălcarea Articolului 8 (Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie), a Articolului 13 (Dreptul la un remediu efectiv) din Convenție și Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (Protecția proprietății), și i-a acordat reclamantului suma de 9.000 de euro cu titlu de prejudicii materiale și morale, precum și costuri de judecată. Reclamantul, Gheorghe Sobieski-Camerzan, un avocat din Chișinău, în anul 2000 a intrat în posesia unor spații din strada Vasile Alecsandri, unde și-a amenajat biroul. La 1 iulie 2004, doi oficiali din cadrul Ministerului Afacerilor Interne s-au prezentat la biroul reclamantului și i-au ordonat să-l părăsească. Ei l-au informat că dispun de un ordin de evacuare, inclusiv de aplicare a forței. Dreptul de proprietate asupra spațiilor a fost revendicat de Ministerul Afacerilor Interne și Consiliul Municipal Chișinău. În urma refuzului reclamantului de a se conforma, în absența unui mandat de percheziție, aceștia au chemat un grup de polițiști înarmați. Ei l-au amenințat și l-au înjurat, l-au deposedat de cheile de la safeu și de la ușa biroului. Au întocmit un proces-verbal cu descrierea obiectelor din interior și au sigilat biroul. Ulterior, reclamantul a depus o plângere la autoritățile statului pentru a denunța acțiunile ofițerilor de poliție, pe care le considera ilegale. Printr-o ordonanță din 15 aprilie 2005, Procuratura municipiului Chișinău a decis să respingă plângerea reclamantului, fără a întreprinde acțiuni suplimentare, considerând că nu existau elemente infracționale în acțiunile ofițerilor de poliție. La 29 august 2005, Judecătoria sectorului Rîșcani a respins plângerea reclamantului. Astfel, reclamantul a înaintat un recurs în anulare. Prin decizia din 13 decembrie 2005, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul. Acesta a subliniat, în special, că instanțele inferioare nu au răspuns la întrebarea cu privire la temeiul juridic exact privind intervenția poliției în cauză. Prin hotărârea definitivă din 16 martie 2006, Judecătoria sectorului Rîșcani a reconfirmat ordonanța de neîncepere a urmăririi penale. Totodată, nu a răspuns la întrebarea indicată de Curtea Supremă de Justiție. La data de 16 ianuarie 2005, reclamantul a înaintat o acțiune împotriva Ministerului Afacerilor Interne, susținând dreptul de proprietate asupra spațiilor în cauză. Bazându-se pe articolul 8 al Convenției, el a solicitat, de asemenea, despăgubiri pentru daunele materiale și morale pe care le-a suferit ca urmare a acțiunilor poliției. Judecătoria Rîșcani a respins acțiunea motivând că reclamantul nu a furnizat niciun document care să ateste dreptul său de proprietate sau deținerea sediului. Această hotărâre a fost confirmată de Curtea de Apel Chișinău în data de 2 iunie 2005 și de Curtea Supremă de Justiție în data de 10 august 2005. Ulterior, reclamantul a intentat o acţiune către Ministerul de Interne pentru a determina proprietarul spațiilor în litigiu. În cele din urmă, instanțele au decis că drepturile de proprietate aparțin autorităților locale din Chișinău. În același timp, au estimat că evacuarea reclamantului din spațiile în litigiu a fost făcută cu încălcarea flagrantă a prevederilor legale, protecția drepturilor civile urmând să se facă prin intermediul instanțelor judecătorești. Invocând violarea Articolul 8 din Convenție, reclamantul s-a plâns pentru pătrundere ilegală, percheziționarea și sechestrarea biroului său. De asemenea, s-a plâns de imposibilitatea inițierii procedurilor penale împotriva agenților statului responsabili de acțiunile respective pe care le considera ilegale și a indicat că nu a dispus de un recurs în vederea obținerii compensației pentru prejudiciul material și moral cauzat, pretinzând violarea Articolului 6 § 1 și Articolului 13 din Convenție. Reclamantul a susținut că ingerința autorităților în dreptul său, garantat de articolul 8 al Convenției, a fost arbitrară și nu era necesară într-o societate democratică. Guvernul a recunoscut că sigilarea birourilor reclamantului nu a fost efectuată prin mijloace legale. În decizia sa, Curtea menționează că a avut loc o violare a articolului 8 al Convenției din cauza sigilării ilegale a birourilor reclamantului. De asemenea, a ajuns la concluzia că nu a existat o cale de atac efectivă pe care reclamantul ar fi putut să o exercite pentru a-și susține pretenția. Prin urmare, Curtea a constatat că a avut loc o violare a Articolului 13 din Convenției, coroborat cu Articolul 8. Totodată, Curtea a notat că este indiscutabil faptul că bunurile mobile aparținând reclamantului se aflau în spațiile plasate sub sigiliu. De asemenea, aceasta a constatat că din elementele de probă pe care le-a prezentat nu reiese că reclamantul și-a recuperat proprietatea în cauză. Prin urmare, consideră că a existat o ingerință în proprietatea reclamantului și că intervenția se referă la controlul utilizării proprietății în sensul celui de al doilea paragraf al Articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Având în vedere conținutul dosarului și constatarea acestuia în temeiul Articolului 8 din Convenție, Curtea a considerat că ingerința în drepturile reclamantului garantate de Articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu a avut niciun temei juridic. Astfel, rezultă că a fost încălcată această prevedere. Potrivit Asociației Juriștii pentru Drepturile Omului, reclamantul a pretins suma de 57.720 euro pentru prejudiciul material suferit și 20.000 euro pentru prejudiciul moral. În final, reclamantul a mai cerut suma de 2.000 euro pentru costuri și cheltuielile suportate în fața Curții. Curtea a considerat că reclamantul a suferit un prejudiciu material și moral ca urmare a închiderii biroului său și a bunurilor mobile în interiorul acestuia. Efectuând o evaluare pe o bază echitabilă, ea i-a acordat 7.000 euro pentru daune materiale și morale. În ceea ce privește cererea de costuri și cheltuieli, în baza contractului semnat între reclamant și reprezentantul său, Curtea a considerat rezonabilă suma de 2.000 euro pe care a acorat-o pe deplin.