Restabilirea insuficientă a reclamantului la locul său de muncă, urmată de o a doua concediere a acestuia este încălcare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a publicat hotărârea în cauza Guja v. Republica Moldova (nr. 2). Pe 19 octombrie 2009, reclamantul Iacob Guja a invocat în fața Curții încălcarea articolului 10 din Convenție, dată fiind restabilirea insuficientă la locul său de muncă, urmată de o a doua concediere, după ce Curtea a constatat încălcarea dreptului său la libertatea de exprimare garantat de articolul 10. În cererea depusă la Curte, reclamantul a menționat că faptele cauzei au fost descrise în hotărârea Guja v. Moldova [MC], nr. 14277/04.

În această cauză, Curtea a constatat încălcarea articolului 10 din Convenție, pentru că reclamantul fusese concediat de la locul de muncă după ce a divulgat jurnaliștilor documente privind presupusele ilegalități care au avut loc acolo. După ce Curtea a pronunțat hotărârea amintită, reclamantul a cerut în fața instanțelor naționale anularea hotărârilor privind concedierea sa. Reclamantul a avut câştig de cauză și, în data de 28 mai 2008, Curtea Supremă de Justiție a dispus restabilirea sa la locul de muncă.

În data de 29 mai 2008, reclamantul a fost primit de către Procurorul General care i-a cerut să demisioneze din funcție. Pentru că reclamantul a refuzat, Procurorul General i-a spus că ”are suficiente posibilităţi să-l forțeze să facă asta”. Prin urmare, a fost trimis acasă să aștepte ordinul de angajare. În data de 5 iunie 2008, Procurorul General a emis un ordin de restabilire la locul de muncă a reclamantului ca șef al Departamentului de presă și a dispus achitarea plăţilor salariale. La aceeași dată, Procurorul General s-a adresat sindicatelor din cadrul Procuraturii Generale, solicitând acordul lor pentru concedierea reclamantului de la locul de muncă, în baza articolului 14 (8) din Legea serviciului public.

În conformitate cu legislația muncii în vigoare atunci, acordul sindicatelor era o condiţie prealabilă pentru eliberarea din funcţie a reclamantului. Acest acord a fost obținut a doua zi. Pe 6 iunie 2008, reclamantul a fost invitat la Procuratura Generală, fiindu-i adus la cunoştinţă ordinul de angajare. Cu toate acestea, nu i s-a oferit un birou și nu i s-a dat un permis de acces pentru intrarea în clădire. În fiecare dimineață trebuia să aștepte afară, până când cineva din superiori îi va permite accesul în sediu. De vreme ce nu avea birou, stătea în bibliotecă sau în biroul de presă. Totuşi, când ceilalți angajați din biroul de presă trebuiau să plece, încăperea era închisă, iar reclamantul rămânea în afara acesteia, explicându-i-se că superiorii nu i-au permis accesul la informații cu caracter secret. Reclamantul nu primea niciun fel de sarcini. Guvernul a contestat aceste observații.

În data de 16 iunie 2008, reclamantului i s-a prezentat ordinul de concediere, care a intrat în vigoare pe 10 iunie 2008. Motivul demiterii sale a fost numirea noului Procuror General, în 2007. Potrivit ordinului, sindicatul și-a dat acordul pentru demiterea sa în data de 6 iunie 2008. În 10 iulie 2008, reclamantul a contestat ordinul în fața Curții de Apel Chișinău, solicitând restabilirea la locul de muncă. Reclamantul a prezentat detalii despre întâlnirea sa cu Procurorul General și despre discuția cu acesta. De asemenea, reclamantul a precizat că, de la restabilirea la lucru în 6 iunie 2008, nu a primit permis de acces pentru intrarea în clădire, nu a primit un birou și nu i-au fost încredințate sarcini. Mai mult, chiar în ziua în care a fost restabilit la lucru, Procurorul General a obținut aprobarea sindicatelor pentru concedierea sa.

Reclamantul a susținut, printre altele, că începând cu anul 2003 Procurorul General a fost schimbat de două ori și nicio persoană nu a fost demisă în baza articolului 14 (8) din Legea privind serviciul public. De asemenea, reclamantul a susținut că norma legală invocată nu era aplicabilă în circumstanțele cauzei, deoarece funcția de șef al Departamentului de presă al Procuraturii Generale nu făcea parte din cabinetul Procurorului General. Reclamantul a susţinut că demiterea sa a constituit o neîndeplinire de către stat a hotărârii Curții din 12 februarie 2008. Procuratura Generală nu a contestat afirmațiile reclamantului cu privire la discuția Procurorului General cu acesta și cu privire la tratamentul la care fusese supus în timpul în care a fost angajat, susținând doar că dispozițiile din legislaţia muncii au fost respectate la concedierea reclamantului.

Pe 17 decembrie 2008, Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea reclamantului, motivând că demiterea acestuia fusese în conformitate cu legea. Instanța de apel a considerat că din moment ce noul Procuror General a fost numit în 2007, el putea înceta relaţiile de muncă cu reclamantul în baza articolului 14 (8) din Legea privind serviciul public. Curtea de Apel a considerat că hotărârea Curții Europene din 12 februarie 2008 a fost executată odată ce instanțele naționale au revizuit hotărârile cu privire la concedierea sa din 2003. Curtea de Apel nu a ținut cont de argumentele reclamantului privind discuția cu Procurorul General și/sau cele petrecute în perioada cât a fost angajat.

Reclamantul a depus o cerere de recurs în fața Curții Supreme de Justiție, în care a susținut, printre altele, că Procuratura Generală nu a dovedit contrariul argumentelor sale cu privire la faptul că nu i s-a eliberat permis de acces în clădire, că nu i s-a dat un birou și sarcini pentru executare. Făcând trimitere la hotărârea Curții din 12 februarie 2008, reclamantul a susținut că restabilirea sa la lucru a fost una simulată, referindu-se la aceasta drept ”așa-numita restabilire”. De asemenea, reclamantul a susținut că concedierea sa nu a fost rezultatul unui litigiu obișnuit de muncă și că, de fapt, Procurorul General a acționat cu rea-credință pentru a scăpa de un angajat incomod.

Cu toate acestea, recursul a fost respins pe 29 aprilie 2009. Ca și Curtea de Apel, Curtea Supremă de Justiţie nu a dat apreciere afirmațiilor reclamantului cu privire la discuția sa cu Procurorul General și tratamentul la care a fost supus în timpul celor zece zile de angajare. Curtea Supremă de Justiţie a respins argumentul reclamantului privind neîndeplinirea de către stat a hotărârii Curții Europene din 12 februarie 2008 prin constatarea faptului că această hotărâre a fost executată odată ce hotărârile naţionale au fost revizuite și reclamantul a fost restabilit la lucru în funcția sa anterioară.

Executarea hotărârii Curții Europene din 12 februarie 2008

Reclamantul a informat Departamentul pentru executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la cele întâmplate și a susținut că, concedierea sa din nou și modalitatea de restabilire a sa la locul de muncă au reprezentat, de fapt, o neîndeplinire de către stat a Hotărârii Curții din 12 februarie 2008. Într-un raport de activitate din 2 decembrie 2016, Guvernul a informat Comitetul Miniștrilor despre măsurile generale și individuale luate în cursul punerii în aplicare a hotărârii Curții și a exprimat opinia că această hotărâre a fost executată odată ce Curtea Supremă de Justiţie a revizuit și și-a anulat propria hotărâre din 26 noiembrie 2003, solicitând încetarea procedurii de executare în acest caz. La momentul emiterii hotărârii, procedura de supraveghere a executării hotărârii Curţii din 12 februarie 2008 este în curs de desfășurare în fața Comitetului de Miniștri. Reclamantul a invocat încălcarea articolului 10 din Convenție, dat fiind faptul că după ce Curtea a constatat o încălcare a libertății sale de exprimare cu privire la prima sa concediere, reclamantul a fost concediat a doua oară de la locul său de muncă.

Reclamantul a susținut că autoritățile statului au creat doar aparența restabilirii în funcția pe care a ocupat-o înainte de 2003, în timp ce, în realitate, au continuat represaliile împotriva sa. Curtea a notat că, în scopul examinării prezentei cauze, este relevant numai ceea ce a urmat după restabilirea la lucru a reclamantului. Curtea a considerat că problema principală în acest caz constă în natura celei de-a doua concedieri a reclamantului, dacă autoritățile au încercat să scape de un angajat considerat incomod, date fiind evenimentele din 2003. Curtea a reţinut că Guvernul nu a prezentat probe care ar combate argumentele reclamantului şi care ar susține poziţia sa, cum ar fi o copie a permisului de acces în clădire, dovezi de acte în lucru sau activităţi ale reclamantului în cele 10 zile de serviciu.

Având în vedere cele menționate, precum și materialelor cauzei, Curtea a considerat că există suficiente motive pentru a se conchide că a doua concediere a reclamantului de la locul de muncă nu era legată de un litigiu obișnuit de muncă, ci avea toate caracteristicile unor represalii pentru acţiunile sale de dezvăluire a scrisorilor în 2003. De fapt, Procurorul General nu a încercat nici măcar să creeze impresia unei simple dispute de muncă, în schimb a acționat astfel încât să dea impresia că reclamantul nu mai era binevenit să lucreze la vechiul său loc de muncă. Aici, Curtea a subliniat faptul că obligația de repunere în drepturi nu împiedică concedierea ulterioară dintr-un alt motiv justificat, fără legătură însă cu demiterea inițială. Având în vedere cele expuse, Curtea a considerat că, concedierea reclamantului de la lucru din iunie 2008 a constituit o ”ingerință a unei autorități publice” în dreptul său la libertatea de exprimare protejat de articolul 10 § 1 din Convenție. O asemenea ingerință reprezintă o încălcare a articolului 10 dacă nu este ”prevăzută de lege”, dacă nu urmărește unul sau mai multe scopuri legitime și dacă nu este ”necesară într-o societate democratică” pentru realizarea acestor scopuri.

Curtea nu a considerat necesar să se pronunțe cu privire la legalitatea intervenției autorităților și la scopul legitim al acesteia. În ceea ce privește caracterul ”necesar într-o societate democratică”, Curtea nu a identificat niciun motiv să se distanțeze de constatările sale din Guja v. Moldova. În plus, ceea ce a avut o importanță deosebită pentru Curte în cauza de față este faptul că instanțele naționale nu au reacționat în vreun fel la afirmațiile reclamantului potrivit cărora concedierea sa reprezintă, de fapt, o încercare a autorităților de a scăpa de un angajat incomod, date fiind evenimentele din 2003. Instanțele naţionale nu au dat atenție afirmațiilor reclamantului cu privire la tratamentul la care fusese supus în timpul celor zece zile de angajare. Instanţele nu au examinat dacă concedierea reclamantului a constituit o ingerință în drepturile acestuia garantate de articolul 10 sau dacă decizia de concediere a reclamantului în baza articolului 14 (8) din Legea privind serviciul public a fost una justificată, potrivit articolului 10 § 2 din Convenție, având în vedere evenimentele din 2003 și hotărârea Guja v. Moldova.

Curtea a reţinut că în loc să-și îndeplinească rolul principal în cadrul sistemului de protecție al Convenției, prin examinarea factorilor fundamentali și esențiali din perspectiva Convenției, instanțele naționale s-au limitat la verificarea formalităților precum acordul dat de sindicate și aplicabilitatea articolului 14 (8) din Legea privind serviciul public în situația reclamantului. Astfel, Curtea a conchis că ingerința în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, în special în dreptul său de a transmite informații, nu era ”necesară într-o societate democratică". Prin urmare, Curtea a constatat existența unei încălcări a articolului 10 din Convenţie. Curtea i-a acordat reclamantului 10 mii de euro cu titlu de prejudiciu material şi moral, și 1.500 de euro cu titlu de costuri și cheltuieli. Rezumatul hotărârii Guja v. Republica Moldova (Nr. 2) a fost elaborat de Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova.