Relațiile interumane nu sunt întotdeauna perfecte, iar de acest lucru nu scapă nici cea dintre avocat și client. Sunt dese situațiile când avocații nu-și îndeplinesc atribuțiile corect și sunt și mai dese cazurile când clientul, după ce a primit serviciile avocatul, se face a uita și nu plătește pentru munca apărătorului. Totuși, toate legile și codurile care reglementează avocatura se bazează pe faptul că relația dintre avocat și clientul său este confidențială și construită, în primul rând, pe încredere. De ce să nu avem încredere, în condițiile în care sunt situații când singura salvare este avocatul? Și da, în opinia clientului, avocatul său este cel mai bun dacă i-a adus câștigul mult așteptat, indiferent de metodele sale de acțiune. Așa e mereu, dar asta este o altă poveste! Deontologia profesiei spune avocatul se apucă de treabă doar atunci când este împuternicit de clientul său, după ce se semnează un contract de asistență juridică. În cazul apărătorilor din oficiu, aceștia acționează la cererea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată sau dacă acordă, la solicitare, asistență juridică gratuită garantată de stat. De aici trebuie să înțelegem că nu avocatul își alege clientul, ci clientul ajunge la avocat cu problema pusă pe tavă, care trebuie rezolvată. Din moment ce s-a bătut palma, deotologia spune că avocatul trebuie să consulte clientul în mod conștiincios și îl informează cu diligență în privința evoluției cauzei ce i-a fost încredințată. În același timp, apărătorul nu are voie, din punct de vedere al eticii profesionale, să accepte o cauză dacă este sigur că nu are competența necesară pentru a se ocupa de ea. O excepție reprezintă cazul când cooperează cu un alt avocat specializat în domeniul respectiv. La fel, deontologia profesională nu permite avocatului să accepte o cauză atunci când, din pricina altor obligații, se află în imposibilitate să se ocupe de ea cu promptitudine sau să consulte corect clientul. Aceste aspecte nu mai depind însă de client, ci de conștiința avocatului! Un alt aspect al unei relații sănătoase dintre avocat și client reprezintă momentul când apărătorul se află în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile. Chiar dacă este conștient că pierde un client, adică pierde bani, avocatul trebuie să se asigure că respectivul client poate contracta, în timp util, un alt apărător care să-i ofere asistența juridică necesară, pentru a evita prejudicierea clientului. Și să nu uităm, la baza oricărei relații se află și respectul. Îl găsim în Codul deontologic al avocaților și poate fi utilizat la infinit. Deși interesul clientului este primordial, avocatul nu-și va subordona integritatea personală și profesională clientului său. Adică, avocatul nu este în drept să accepte o propunere frauduloasă. În acest caz, la întrebări precum "Îl cunoașteți pe judecător?" sau "Poate încercăm să rezolvăm altfel problema?", adrenalina avocatului trebuie să rămână la același nivel. Ba mai mult, ar fi indicat și un poker face. Nu cred că ați vrea să știe clientul ce vă trece prin minte în acel moment - Codul penal, nu? Iar pentru a scăpa de întrebările suplimentare, în cazul în care va pierde dosarul, avocatul nu va face promisiuni cu privire la rezultat, indiferent de faptul cât de previzibil este acesta, în special când rezultatul depinde de decizia instanței de judecată, a unei autorități publice sau a unui terț. E simplu, nu? Chiar dacă nu există un ”Cod deontologic” și pentru clienți, aceștia au obligația morală de a spune avocatului informații adevărate. Nu că i-ar verifica cineva, însă, în cazul ascunderii unor informații, rezultatul s-ar putea să nu fie cel dorit. Indiferent cât de ”grav” ar fi adevărul, trebuie să știți că sunteți protejați prin confidențialitate (despre asta vom vorbi altădată). În final, relația avocat-client este ca și în cazul relației medic-pacient. Dacă nu spui exact ce te doare, s-ar putea să nu fii tratat!